sâmbătă, 10 iunie 2017

IISUS HRISTOS MÂNTUITORUL – ŞANSA UMANITĂŢII

RADU TEODORESCU




CURPINS
         
Introducere
1.    Păcatul: cauza căderii şi morţii umanităţii
2.    Umanitatea: între disperare şi diviziune
3.    Mântuirea: supravieţuirea sufletului după moarte sau de la Iisusul istoric la Iisusul duhovnicesc
4.    Iisus Hristos Mântuitorul, o şansă dată de Dumnezeu umanităţii
5.    Damnarea la iad: consecinţă a respingerii lui Iisus Hristos Mântuitorul
6.    Cel rău sau diavolul, duşmanul ultim al umanităţii şi Iisus Hristos Mântuitorul remediul acestei duşmănii

Concluzii
(Cugir, 2017)


INTRODUCERE


Mai înainte de a scrie această carte am ezitat mult. Acest lucru fiindcă nu este vorba despre o carte oarecare ci una despre persoana Domnului Iisus Hristos. S-a scris mult despre Domnul Iisus Hristos în ultimii 2000 de ani şi cititorul s-ar putea întreba: la ce folos încă o carte despre Iisus? Această întrebare este legitimă. Autorul nu a fost nici apostol şi nici contemporan cu Iisus, atunci de ce scrie despre acest subiect? Deşi nu am fost contemporan cu Iisus adevărul este că avem multe informaţii despre cine a fost şi ce a fost Iisus. Acest fapt este unul care ne poate face într-un anume sens să aflăm ceea ce avem nevoie despre persoana lui Iisus. Prin urmare este adevărat că este uşor să ne informăm despre Iisus fiindcă în zilele noastre nu avem numai Noul Testament în care sunt cuprinse cele patru evanghelii despre viaţa lui Iisus, ci la fel de bine sunt mai multe materiale care ne pot ajuta în acest sens. Iisus este centrul de interes sau subiectul multor cărţi dintre care unele este adevărat că sunt neortodoxe. Prin urmare atunci când citim despre Iisus trebuie să ştim că acest lucru nu se face din pură curiozitate ci trebuie să fie făcut într-un mod care să fie coerent cu tradiţia creştin ortodoxă. Avem o tradiţie creştin ortodoxă pe care am moştenit-o de la sfinţii părinţi ai ortodoxiei. Prin urmare această carte nu este una care să repete ceea ce ne-au spus cei patru evanghelişti ai Noului Testament despre evenimentele istorice ale vieţii pământeşti a lui Iisus ci mai mult o carte care doreşte să abordeze impactul pe care le-au avut învăţăturile lui Iisus asupra umanităţii şi de ce Iisus este încă o persoană importantă pentru umanitate. Deşi nu toţi o ştiu, mai toată lumea o simte: Iisus este o persoană care a curpins în Sine toată umanitatea. Acest lucru fiindcă El a fost Fiul lui Dumnezeu. Faptul că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu este un lucru asupra căruia vom insista mai mult în această carte. Sunt mulţi care nu vor să vadă în Iisus mai mult decât un simplu predicator evreu sau la fel de bine un simplu învăţător religios dar în nici un fel nu vor să accepte că acest Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu. Fiindcă a fost Fiul lui Dumnezeu, Iisus poate să cuprindă în Sine toate generaţiile de mai înainte de El şi cele de după El. Acesta este şi motivul pentru care era creştină în care trăim azi este o eră care se măsoară începând de la naşterea lui Iisus. Acest lucru ne spune că în Sine Iisus a curpins toată umanitatea. Sunt mulţi care nu pot să vadă nici un fel de legătură dintre Iisus şi umanitate. Cum poate Iisus să se lege de umanitate? La această întrebare vom răspunde cu faptul că Iisus a venit pentru a mântui umanitatea. Prin urmare deşi El a trăit într-un timp istoric limitat, acţiunile şi actele Lui vor avea semnificaţie câtă vreme va ţine umanitatea. Iisus a venit în această lume pentru a mântui umanitatea. Acest lucru fiindcă prin sine însăşi umanitatea nu se poate mântui pe sine.[1]


Când am ales titlul acestei cărţi: Iisus Hristos Mântuitorul – şansa umanităţii, este adevărat că mi-am asumat un risc. Este riscul de a fi considerată o carte bombastică. Aceasta fiindcă însuşi titlul poate să fie considerat ca un exemplu de grandomanie. Adevărul este că în nici un caz nu putem să considerăm că această carte este bombastică. Iisus a demonstrat în timpul vieţii Sale pământeşti prin minunile pe care le-a făcut că poate să mântuiască toată umanitatea. Sunt mai mulţi în zilele noastre care sunt extrem de preocupaţi cu ceea ce am putea denumi ca „destinele umanităţii.”[2] În ceea ce priveşte umanitatea ca întreg în zilele noastre se fac foarte multe lucruri care sunt menite să ajute şi să îmbunătăţească condiţiile umanităţii şi la fel de bine să creeze o umanitate mai fericită. Sunt mai multe forumuri internaţionale în vremurile de azi care doresc să rezolve problemele cu care se confruntă umanitatea. Fie că vorbim despre terorism, război, foamete, sărăcie sau violenţă sunt mai mulţi care sunt cât se poate de încrezători în viitorul umanităţii. Realitatea este că la nivel de umanitate în zilele noastre s-au făcut unele lucruri care sunt cu adevărat extraordinare. Poate cel mai important este faptul că umanitatea a reuşit să îşi creeze pentru sine o civilizaţie care tinde permenant să se autodepăşească şi să devină cât se poate de performantă. Iată de ce este bine să ştim ceea ce este şi ceea ce înseamnă umanitatea. După cum am spus sunt şi destui sceptici în ceea ce priveşte umanitatea. Acest lucru fiindcă după cum am arătat pentru mulţi umanitatea este o noţiune confuză. A vorbi despre umanitate înseamnă să vorbeşti despre lume fiindcă la un anumit nivel aceste noţiuni sunt cât se poate de sinonimice. Aşa se face că sunt mulţi care consideră că în nici un fel umanitatea nu poate să fie ajutată fiindcă sunt multe persoane care nu sunt interesate de umanitate. Acest lucru fiindcă omul modern tinde să fie interesat numai de propria lui persoană. Dacă omul este interesat numai de propria lui persoană este evident că el nu mai are nici un interes faţă de umanitate. Umanitatea este un lucru pe care trebuie să îl înţelegem ca un fapt care ne reprezintă şi uneori ne defineşte. În zilele noaste se fac mai multe comitete, întruniri, sindicate, congrese internaţionale şi altele asemenea care doresc să abordeze problemele umanităţii. Aceste lucruri sunt bune şi nu avem nimic împotriva lor. Totuşi, ceea ce trebuie să ştim este că nici un comitet internaţional nu poate să ofere mântuire umanităţii.[3]


Ce să înţelegem prin mântuire atunci când vorbim despre umanitate? Prin mântuire înţelegem că este vorba fără doar şi poate de a scăpa de dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu faţă de păcatele şi fărădelegile noastre. Deşi umanitatea după cum am spus a făcut mari progrese în materie de ştiinţă, tehnologie, cultură, arte sau educaţie este foarte adevărat că umanitatea nu se poate mântui pe sine. Sunt mulţi care consideră că mântuirea poate să fie dobândită pe cale ştiinţifică. Acest lucru trebuie să ştim că este imposibil. Umanitatea nu se va putea mântui niciodată prin propriile ei puteri fiindcă acest lucru este dincolo de capacitatea ei. Trebuie să avem în vedere că mântuirea este un lucru pe care numai Dumnezeu îl poate face. Doreşte Dumnezeu să ne mântuim? Cu siguranţă da. Dumnezeu doreşte să ne mântuim dar la fel de bine El doreşte ca noi să şi facem un minim de efort în acest sens. Prin urmare este bine să ştim că mântuirea este un lucru care se câştigă. Deşi sunt puţini care sunt conştienţi de acest lucru umanitatea ajunge să se împlinească pe sine prin cei care se mântuiesc. Aceasta fiindcă nu poate să fie realizare mai mare pentru umanitate decât mântuirea. Evident că în acest punct opiniile diferă. Sunt mulţi care consideră că în cele din urmă omul nu are nevoie de mântuire pentru a-şi realiza potenţialul său. Acest lucru fiindcă lumea de azi este o lume care s-a înstrăinat pe sine de Dumnezeu. Înstrăinarea de Dumnezeu este un sentiment din ce în ce mai prezent în zilele noastre şi el este cel care ne face să vedem totul numai din prisma acestei lumi. Când omul este înstrăinat de Dumnezeu, el ajunge să se lege numai de existenţa acestei lumi şi nu mai doreşte să ştie nimic altceva.[4]


Când am ales să scriu această carte am fost conştient că vor fi foarte mulţi care vor găsi paginile ei irelevante şi plictisitoare. Încă o carte despre Iisus Hristos? Oare nu s-a scris şi s-a publicat destul despre Iisus Hristos? După expresia gânditorului ortodox Horia Roman Patapievici, tindem să trăim azi înt-o lume „hristofobă.” Ce să înţelegem prin „hristofobie”? Prin hristofobie înţelegem faptul că sunt din ce în ce mai mulţi care au ajuns să se irite atunci când se vorbeşte despre Hristos. Acest lucru fiindcă pentru mulţi Hristos nu este decât un simplu mit. Sunt mai multe cărţi şi articole publicate care afirmă că Hristos nu a existat ci El a fost un mit creat de antici pentru a perpetua o tradiţie şi un ritual învechit. Deasemenea, sunt şi unii care sunt cât se poate de dezamăgiţi de modul în  care Hristos este prezentat umanităţii din zilele noastre. Creştinii afirmă că mersul la biserică este cel care ne face să ne întâlnim cu Hristos. Aceasta fiindcă lumea de azi nu-L poate întâlni pe Hristos în carne şi oase la fel cum au făcut-o cei de acum 2000 de ani. Să fie lucrurile chiar aşa? Cu siguranţă că nu. Ceea ce ştim este că deşi Hristos a înviat şi S-a înălţat cu trupul la cer, acest lucru nu înseamnă că El a părăsit umanitatea. După cum ne spune Sfântul Ioan Teologul, Hristos este Logosul [cuvântul, raţiunea] lui Dumnezeu. Prin urmare Hristos este mult mai mult decât un simplu om cum a fost El experimentat de evreii de acum 2000 de ani. Prin urmare dacă Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu sau mai bine zis Fiul lui Dumnezeu este foarte adevărat că prin rugăciune noi putem să avem o legătură cu Hristos şi în zilele noastre. Este adevărat în acest sens că Hristos este Cel care deşi S-a înălţat la cer nu a părăsit umanitatea. Hristos s-a arătat la mai mulţi sfinţi. Poate una dintre cele mai recente arătări ale lui Hristos a fost în cazul Sfântului Siluan Atonitul care a ajuns să Îl vadă pe Hristos undeva la începutul secolului al XX-lea. Confruntat cu multă deznădejde Sfântul Siluan a auzit de la Hristos spunându-i: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.” Iată prin urmare numai un caz de arătare a lui Hristos care este mai aproape de zilele noastre. Faptul că lumea este „hristofobă” în zilele noastre se datorează superficialităţii în care foarte mulţi dintre noi ne ducem viaţa. A vorbi despre Hristos este un lucru care ţine de preoţii de la biserică ce fac acest lucru pentru a-şi lua salariile. Este cât se poate de adevărat că în spaţiul public nu avem nevoie să vorbim despre Hristos. Cine vrea să vorbească despre Hristos poate la fel de bine să vadă un film despre El cum ar fi cel în regia lui Franco Zeffirelli care este şi cel mai cunoscut.[5] Pentru mai mulţi a viziona un film despre Iisus este suficient şi se consideră că acest lucru eventual poate să şi mântuiască. Adevărul este că Iisus este mult mai mult decât vizionarea unui film. Este adevărat că şi filmele despre Iisus sunt bune dar ele nu pot să ne mântuiască. Numai o legătură personală cu Iisus ne poate mântui. Această legătură personală o facem prin rugăciune.


Se spune că doi creştini discutau unul cu altul subiecte duhovniceşti.

-      Uite am să îţi mărturisesc un lucru, a spus primul creştin.
-   Ce lucru?
-   Eu nu înţeleg din Biblie un fapt.
-   Anume?
-   În Facere cum se face că dacă diavolul le-a spus lui Adam şi Eva să guste din fructul oprit al cunoaşterii deosebirii dintre bine şi rău, Dumnezeu i-a pedepsit pe ei şi nu pe diavol pentru acest lucru?
-   Este foarte simplu.
-   Te rog fă-mă şi pe mine să înţeleg.
-   Uite noi suntem prieteni nu?
-   Aşa este.
-   Dacă eu spun către tine să mergi să jefuieşti pe toţi vecinii tăi şi mai apoi vine poliţia şi te prinde, poliţia mă condamnă pe mine sau pe tine?
-   Evident că pe mine fiindcă eu am fost cel care am furat.
-   Ei vezi. Aşa a fost şi cu Adam şi Eva: diavolul le-a sugerat să încalce porunca lui Dumnezeu, dar păcatul a fost făcut de Adam şi Eva.
-   Aha.... acum înţeleg.
-   Mă bucur să te-ai lămurit.


Dialogul de mai sus este unul fundamental care ne face să înţelegem că cu adevărat Adam şi Eva au fost vinovaţi de păcatul pe care l-au făcut. Acest păcat este moştenit de toţi cei care se nasc din Adam şi Eva şi prin urmare cu toţii îl moştenim. Păcatul lui Adam şi Eva a fost cel care i-a făcut să piardă raiul.[6]  Prin urmare este foarte adevărat că prin păcat şi prin neascultarea de Dumnezeu, Adam şi Eva nu au pierdut numai raiul ci la fel de bine au devenit muritori şi dimpreună cu ei întrega umanitate. Acest lucru este poate unul dintre cele mai triste din viaţa umanităţii. Totuşi, Facerea ne spune că Dumnezeu a dorit să mai ofere omului o şansă. Fiindcă este bun, Dumnezeu şi-a dat seama că nu poate să condamne întrega umanitate pentru păcatul săvârşit de Adam şi Eva şi în acest sens El le-a promis un mântuitor. Acest lucru Cartea Facerii îl afirmă prin următoarele: „dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei, ea îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facerea 3,15) Această frază este ambiguă şi pe parcursul timpului au fost mulţi care nu au reuşit să vadă în ea nici un fel referinţă la Hristos. Adevărul este că sfinţii părinţi ne-au lămurit această expresie care aparent nu are nimic promiţător în ea. Sfântul Prooroc Moise ne spune că sămânţa femeii va fi cea care va zdrobi capul diavolului [care aici este denumit şarpe]. Din acest lucru înţelegem că încă imediat după momentul căderii primilor oameni Dumnezeu a dorit să le mai acorde o a doua şansă. Dumnezeu le-a spus prin urmare primilor oameni că se va naşte din femeie cineva care va ajunge să zdrobească capul diavolului. În Vechiul Testament s-au făcut foarte mult estimări referitor la cine ar putea să facă acest lucru. Cine poate să zdrobească capul diavolului? Un om cu siguranţă nu. Dumnezeu însă poate să zdrobească capul diavolului. Aşa se face că în religie s-a născut idea unui Mesia sau mai bine zis a unui Mântuitor. Pentru ca primii oameni să ajungă să se restaureze, aveau nevoie de un mântuitor. Acest lucru fiindcă ei au căzut în păcatul neascultării de Dumnezeu. Totuşi, iată că din primele zile ale facerii omului Dumnezeu se dovedeşte a fi dispus să îi ierte pe primii oameni de păcatul lor.[7]


Aşa se face că în istorie a început o epocă de aşteptare a lui Mesia. S-au făcut mai multe proorociri despre Meisa şi acest lucru a ajuns să fie considerat fără doar şi poate un lucru care a dus umanitatea într-o epocă de pregătire. Vechiul Testament este o epocă ce a însemnat foarte mult timpul aşteptării acestui Mesia pe care Dumnezeu Tatăl l-a promis primilor oameni. Etapa Vechiului Testament este prin urmare una care a însemnat aşteptare şi răbdare. Aşa se face că mai multe popoare au ajuns să renunţe la crezul că Hristos va veni şi au început să meargă după dumnezei falşi. Lumea Vechiului Testament este plină de dumnezei falşi: Astarta, Baal, Moloh, Zeus şi Buda sunt dumnezei pe care oamenii din perioada Vechiului Testament au ajuns să îi recunoască ca fiind adevăraţi. Totuşi, a existat un popor care a rămas fidel lui Dumnezeu şi aşteptării lui Mesia. Acesta a fost poporul evreu. Poporul evreu a ajuns să fie definit de credinţa şi de aşteptarea lui Mesia. Acest Mesia însă pentru marea majoritate a popoarelor lumii trebuia să vină imediat şi instantaneu. Faptul că El nu a venit imediat şi instantaneu a făcut pe mai mulţi să renunţe la credinţa în singurul Dumnezeu adevărat şi să se întoarcă la alţi dumnezei străini. Aşa se face că lumea neiudaică din Vechiul Testament s-a afundat într-una dintre cele mai infame religii: idolatria. Era plină lumea Vechiului Testament de idoli. Aceşti idoli aveau să fie falşi mesia pe care îi aştepta umanitatea. Prin urmare, idolii erau cei care veneau cu o soluţie imediată la o veche problemă: aceea ce a aştepta pe Mesia.[8]


Totuşi, deşi poprul evreu a fost cel care s-a concentrat pe aşteptarea lui Mesia şi la fel de bine pe pregătirea venirii Lui, au fost şi dintre păgâni unii care la fel de bine şi-au dat seama de importanţa persoanei lui Mesia. Deşi cele mai multe profeţii despre venirea lui Mesia Mântuitorul s-au făcut în Vechiul Testament, istoria ne spune că unele profeţii despre venirea lui Mesia au fost făcute şi de unii păgâni care fiind mai curaţi cu inima au ajuns să îşi dea seama că Mesia va veni. La greci aşteptarea lui Mesia a fost profeţită de Platon care vorbea de „omul cel drept” din statul ideal al lui. „Omul cel drept” al lui Platon a fost fără doar şi poate un fel de prefigurare a lui Mesia. Poetul roman Virgiliu în Egloga a IV-a anticipa naşterea unui prunc minunat trimis din cer, care inaugurează o epocă de pace, rege al epocii de aur, care îndeplineşte poruncile lui Dumnezeu, încetineşte crimele, înfrăţeşte fiarele şi distruge plantele veninoase. Aceasta este fără doar şi poate o profeţie despre Mesia. Cicero avea să profeţească şi el că va veni o vreme când toţi oamenii se vor afla sub legea lui Dumnezeu care va fi stăpânul tuturor. Această afirmaţie este o afirmaţie legată de venirea lui Mesia care va realiza acest lucru. Babilonenii au crezut că Mesia avea să fie venirea pe pământ a zeului Marduc, dar mai apoi ei au început să creadă în proprii lor regi care erau un fel de Mesia pe pământ. Faptul că babilonenii L-au aşteptat pe Mesia ne-o spun cei trei magi care au mers după stea la Betleem pentru a-L vedea pe pruncul Iisus. Iată prin urmare că şi între unii babiloneni a existat credinţa în venirea lui Mesia. Chinezii au afirmat din cele mai vechi timpuri că va veni un sfânt care va stabili armonia dintre cer şi pământ. Acest lucru a fost cel mai bine concretizat de Confucius care a afirmat într-una din scrierile sale: „... că în ţinuturile apusene ar fi un sfânt, care ar curma neorânduielile, fără de a stăpâni; ar sădi credinţă fără vorbă multă. Nu este muritor care i-ar putea spune numele, dar eu... auzit-am că dânsul ar fi adevăratul sfânt.” Alte profeţii de acest fel avem în Tibet şi în Japonia dintre care una spune de: „aşteptarea unui sfânt al sfinţilor, o fiinţă minunată, cerească, care va zdorbi capul demonilor, va pune toate în rânduială şi va restaura tipurile fericite, care erau la începuturile lumii.” În Persia în cartea Zenda Vesta se spune că omului îi va veni un ajutor printr-un prunc născut dintr-o fecioară care va răsplăti pe cei buni şi va pedepsi pe cei răi. Iată prin urmare că au fost şi unii păgâni care L-au aşteptat pe Hristos şi au fost conştienţi la fel ca şi proorocii Vechiului Testament de venirea Lui.[9]




[1] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului (Sibiu, 1943).
[2] Umanitatea este o noţiune generică ce ne curpinde pe toţi şi care într-un anume fel ne înglobează pe toţi. Trebuie să ştim că atunci când vorbim de umanitate nu înseamnă că vorbim de ceea ce ne face să fim umani ci mai mult de ceea ce ne uneşte ca specie biologică şi neam. Umanitatea este o noţiune care evident este generică şi pentru acest lucru pentru mulţi este o noţiune confuză. Trebuie să ştim că umanitatea este un lucru care a fost intenţionat de Dumnezeu. În Facere Dumnezeu le-a dat proruncă primilor oameni: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul.” Prin urmare, umanitatea nu este o noţiune care este străină de Dumnezeu fiindcă chiar Dumnezeu a intenţionat ca noi să trăim ca umanitate. A fi om înseamnă a fi parte din umanitate. Acest lurcru fiindcă fiecare dintre noi suntem o fărâmă din această umanitate. Prin urmare, deşi nu ne vine să credem acţiunile noastre bune sau rele ajung să influenţeze la un anumit nivel toată umanitatea. Este bine să ştim prin urmare că în sine nu putem să existăm separaţi de umanitate fiindcă ea este una care se întrepătrunde cu noi şi cu viaţa noastră. Iată de ce am ales în aceste rânduri să vorbim mai mult despre umanitate. Trebuie prin urmare să fim conştienţi că noi suntem umanitatea şi nu suntem chemaţi să ducem un mod de viaţă individualist. O umanitate individualistă este foarte mult un eşec al umanităţii. Umanitatea se realizează pe sine numai în unitate şi în unire. Acest lucru fiindcă acestea sunt valori pozitive care ne duc înainte şi ne fac mai buni.
[3] Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator (Bucureşti, 2005).
[4] Realitatea este că sunt din ce în ce mai mulţi cei care vorbesc de o umanitate autonomă faţă de Dumnezeu. Acest lucru fiindcă se consdideră că dacă ştiinţa şi civilizaţia va avansa omul nu va mai avea nevoie de existenţa lui Dumnezeu. Nu puţine au fost cazurile în care unii au declarat că omul trebuie să se „dezrobească” de noţiunea de Dumnezeu fiindcă el îşi poate croi o existenţă şi o viaţă care să nu mai depindă cu nimic de Dumnezeu. Pentru mulţi oameni fără de credinţă şi fără de Dumnezeu religia este un lucru care ţine pe om într-un fel de dependenţă de Dumnezeu. A venit timpul ca omul să se rupă de această dependenţă odată pentru totdeauna. Omul în sine nu are nevoie de ritualurile religiei pentru a ajunge să fie fiericit. El poate să fie la fel de bine fericit prin ştiinţă şi civilizaţie. Aşa se face că în zilele noastre sunt mulţi care doresc un fel de „eliberare” a omului de sub povara religiei şi a dogmelor. A visa la o umanitate înstrăinată de Dumnezeu şi de Hristos este cu adevărat un lucru sinistru. Procesul de secularizare din zilele noastre însă confirmă acest lucru. Sunt din ce în ce mai mulţi care consideră că omul poate trăi şi fără de Dumnezeu şi la fel de bine că dacă umanitatea ca întreg anjunge să îşi unească forţele ea nu mai are nevoie de Dumnezeu. S-a vorbit în acest sens de faptul că trăim într-o lume postcreştină. Această umanitate postcretină nu mai are nevoie în nici un fel de o înţelegere a persoanei lui Hristos ci numai de materie. Aşa se face că în zilele noastre umanitatea tinde să fie cât se poate de materialistă. 
[5] Franco Zeffirelli, Iisus: povestea unei capodopere (Editura Orizonturi: Bucureşti, 1991).
[6] Pe parcursul timpului s-au făcut mai multe speculaţii în ceea ce priveşte existenţa raiului. Ceea ce tebuie să ştim este că raiul poate să fie oriunde ca spaţiu material fiindcă el nu este o dimensiune materială. Prin urmare Adam şi Eva după ce au fost creaţi au fost puşi de Dumnezeu să trăiască în rai şi nu au fost opriţi de la nimic din toate bucuriile raiului. Totuşi, pentru a le da primilor oameni o lecţie pedagogică, Dumnezeu le-a interzis primilor oameni cunoaşterea diferenţei dintre bine şi rău. Ispitiţi de diavol, primii oameni vor încălca porunca lui Dumnezeu şi pentru acest lucru vor ajunge să fie pedepsiţi de Dumnezeu. Pedeapsa lui Dumnezeu nu a fost una absurdă ci una care a fost cât se poate de dreaptă. Mai înainte de a-i avertiza să nu cunoască diferenţa dintre bine şi rău Dumnezeu le-a spus că în momentul în care o vor face vor muri. Prin urmare Adam şi Eva au fost avertizaţi în ceea ce priveşte consecinţele încălcării poruncii lui Dumnezeu. La fel de bine fiindcă Adam şi Eva au fost la un anumit nivel exponenţii întregii umanităţi fiind primii oameni creaţi, consecinţele nespunerii lor au ajuns să se perpetueze la întrega umanitate. Aşa se face că în umanitate a intrat moartea. Aceste lucruri sunt uşor de înţeles pentru oricine care are un simţ elementar de logică, dar ceea ce trebuie să avem în vedere este că faptul în sine este mai greu de acceptat atunci când îl experimentăm în viaţa de zi cu zi. În acest sens, moartea din lumea noastră este o consecinţă a păcatului. Este evident că în sine iniţial Dumnezeu nu a inteţionat ca moartea să fie o parte a vieţii omului, dar prin păcat ea a devenit o parte a vieţii omului.   
[7] John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană (Bucureşti, 1997).
[8] După estimările istorice, de la momentul căderii în păcat a primilor oameni şi până la naşterea lui Mesia au durat aproximativ 5000 de ani. Este cu adevărat o perioadă lungă, dar şi una care ne spune cât de crucială şi de importantă a fost lucrarea lui Hristos. Fiindcă primii oameni au fost scoşi din rai, toţi cei care le-au urmat lor au ajuns să nu mai moştenească raiul. Este prin urmare cât se poate de adevărat că timp de 5000 de ani porţile raiului au fost închise omului şi toţi cei care s-au născut indiferent că au fost drepţi sau nedrepţi au moştenit iadul. Trebuia să vină cineva care să fie vrednic să deschidă porţile raiului din nou pentru om. Acest lucru avea să fie realizat, după o aşteptare de 5000 de ani, de Domnul Iisus Hristos. Domnul Iisus Hristos a fost proorocit sau mai bine spus sfinţii Vechiului Testament prin descoperirile lor de la Dumnezeu au ajuns să pregătească drumul pentru venirea lui Hristos. Iată cum 5000 de ani umanitatea a fost în aşteptarea lui Mesia care avea să redeschidă uşile raiului ce au fost închise lui Adam şi Eva. Acest lucru evident vine să ne spună cât de importantă este persoana lui Hristos. Prin Hristos, Dumnezeu a mai dat o şansă umanităţii care se îndrepta cu paşi siguri spre iad. În acest sens Dumnezeu Tatăl a fost îngăduitor şi milostiv cu neamul omenesc care dorea mântuirea. Ştiind aceste lucruri vom ajunge să privim în cu totul al mod venirea lui Hristos în această lume. Această venire a fost una fundamentală fiindcă ea a deschis posibilitatea ca omul să se mântuiască şi să ajungă în rai. 
[9] Nicolae, Neaga, Hristos în Vechiul Testament (Cluj-Napoca, 2004). 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu