vineri, 19 mai 2017

SUFLETELE CHINEI, REVENIREA RELIGIEI DUPĂ MAO


(carte de Ian Johnson, publicată în 11 aprilie 2017, în New York, de Pantheon Books)


 de Pr. Prof. Ion Ciungu


"Să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa, să nu se laude cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat să nu se laude cu bogăţia sa; Ci de se laudă cineva, să se laude numai cu aceea că pricepe; şi Mă cunoaşte că Eu sunt Domnul, Cel ce fac milă şi judecată şi dreptate pe pământ, căci numai aceasta este plăcut înaintea Mea, zice Domnul." (Ieremia 9, 23-24).[1]


( a. Cartea “Sufletele Chinei, Revenirea Religiei după Mao” ; b. Fragment din cartea previzualizată ; c. Să ne amintim de cartea “O stea la Răsărit, Creșterea Creștinismului în China”; d. Articolul “China, cândva atee în mod oficial, acum este în plin avânt în ceea ce privește religia”; e. Cum încearcă Partidul Comunist Chinez să-i controleze  pe creștini)


a.   Cartea Sufletele Chinei, Revenirea Religiei după Mao 

Această carte are 480 de pagini și poate fi cumpărată cu 15,10 dolari (sau cu 11,11 dolari, depinde de format, de coperți, etc).

Traduc prezentarea cărții, așa cum am găsit-o pe amazon.com:[2]

„Din partea jurnalistului câștigător al Premiului Pulitzer, un portret revelator despre religia din China de azi – istoria ei, tradițiile spirituale ale credințelor ei răsăritene și apusene, și modurile în care ea influențează acum viitorul Chinei. 

Sufletele Chinei spune povestirea uneia dintre cele mai mari treziri spirituale ale lumii. După un secol de campanii violente anti-religioase, China acum este plină de noi temple, biserici și moschei – precum și culte, secte și politicieni care încearcă să exploateze religia pentru scopurile lor proprii. A conduce această explozie de credință te duce în nesiguranță – cu privire la ceea ce înseamnă a fi chinez și cum să trăiești o viață etică într-o țară care a înlăturat moralitatea tradițională în urmă cu un secol, iar acum caută repere noi. 

Ian Johnson a vizitat prima dată China în 1984; în anii 1990 el a ajutat o organizație caritabilă să reconstruiască temple daoiste, iar în 2001 el a câștigat Premiul Pulitzer pentru informațiile sale despre suprimarea mișcării spirituale Falun Gong. În timp ce făcea cercetări pentru această carte, el a trăit perioade lungi de timp cu membri ai bisericii subterane, cu daoiști de la țară, și cu pelerini buddhiști. Pe parcurs el a învățat tehnici de meditație ezoterică, a vizitat un înțelept confucianist nonagenar, și s-a împrietenit cu propagandiști guvernamentali în timp ce ei lucrau să adapteze, printr-o îmbrățișare remarcabilă, valorile tradiționale. El a extras aspectele cele mai importante ale acestor experiențe și le-a exprimat într-un ciclu de sărbători, nașteri, decese, detenții, și luptă – o mare trezire a credinței care acum dă formă sufletului celei mai noi superputeri.”


b.   Fragment din cartea previzualizată[3]

...” numărul protestanților ar trebui să depășească 100 de milioane până în 2030. Numerele exacte nu sunt în orice caz așa de importante. Ideea este că protestantismul a devenit o parte dinamică a peisajului religios al Chinei, mai ales în orașele ei cele mai mari și printre oamenii cei mai bine educați ai ei.

Pe ansamblu, putem spune că China are aproximativ 200 de milioane de buddhiști și daoiști, cu încă 50 până la 60 de milioane de protestanți, 20 până la 25 de milioane de mahomedani, și aproximativ 10 milioane de catolici - ....”.


c.    Să ne amintim de cartea “O stea la Răsărit , Creșterea Creștinismului în China”

Cu toate persecuțiile contra creștinilor din partea autorităților comuniste atee, numărul creștinilor în China este în creștere. 

“O estimare demnă de încredere este că până în 2007 erau aproximativ 60 de milioane de creștini în China. Dacă rata actuală de creștere ar fi să se mențină până în 2030, vor fi mai mulți creștini în China - cam 295 de milioane - decât în orice altă națiune de pe pământ. Acest lucru are implicații semnificative, nu doar pentru China ci pentru mai marea ordine mondială.” Putem revedea articolul “CHINA CREȘTINĂ - « O STEA LA RĂSĂRIT» ", publicat pe blogul Protopopiatului Ortodox Român Avrig, în data de 2 noiembrie 2015.[4]


d.   Articolul “China, cândva atee în mod oficial, acum este în plin avânt în ceea ce privește religia”

Spicuiesc câteva idei din articolul China, once officially atheist, now booming with religion”, publicat în data de 17 mai 2017, pe Religion News Service, de Kimberly Winston:[5]

China s-a dezvoltat mult de la moartea liderului chinez comunist Mao Zedung în 1976. 

“O persoană pe care Johnson o intervievează în cartea sa zice: «Noi credeam că suntem nefericiți din cauză că eram săraci. Dar acum mulți dintre noi nu mai sunt săraci, și totuși suntem încă nefericiți. Ne dăm seama că ceva continuă să lipsească, iar acel ceva este o viață spirituală.»”

Dar această dezvoltare [a credinței] are limitele ei. Guvernul Chinez recunoaște numai cinci credințe – Buddhismul, Daoismul, Islamul, Catolicismul și Protestantismul. Și încă interzice Falun Gong”... . „Există biserici administrate de stat conduse de cler aflat în slujba guvernului, care ține predici aprobate de guvern. Alte case de cult sunt monitorizate – unul din segmentele care îți dau cel mai mult frisoane al cărții lui Johnson descrie slujba din Ajunul Crăciunului cu agenți ai guvernului care urmăresc din spate.

Totuși, redresarea față de timpul lui Mao este semnificativă. Johnson o aseamănă cu Marea Trezire a Americii, reînnoirea larg răspândită din secolul al XIX-lea care a dus la multe mișcări religioase noi, inclusiv evanghelismul și mormonismul.

Johnson crede că avântul religios din China va continua și prezice că Creștinismul va cunoaște cea mai mare creștere.

Guvernul ateu chinez vrea să controleze religia, căci se teme de religie. „Ea este o forță care se află în afara controlului politic. Poți încerca să o controlezi, dar dacă ești religios credincioșia ta este parțial față de această lume, însă credincioșia față de Dumnezeu este mai înaltă și uneori mai puternică.”

Amin! Adevărat! Să avem credincioșia, fidelitatea, cea mai înaltă și puternică, față de Tatăl nostru Sfânt din Ceruri, în fiecare moment, în vecii vecilor, în orice loc, inclusiv în China, inclusiv în România!


e.   Cum încearcă Partidul Comunist Chinez să-i controleze  pe creștini

„Persecutarea creștinilor în China a fost și este intensificată din cauza unei schimbări a politicii guvernamentale sub președintele Xi Jinping, zice un raport nou.

Până relativ recent, sub Jiang Zemin, președinte până în 2003, liderii Chinei au urmat o politică de încercare de adaptare a religiilor la sistemul politic dominant al socialismului.

Jinping a devenit președinte în 2012 și anul trecut Partidul Comunist a schimbat tactica, și a început să promoveze în mod forțat `chinezificarea` credinței, raportează organizația creștină caritabilă China Aid.

Bisericile Protestante organizate în case și ramurile subterane ale Catolicismului au căzut pradă acestei așa-numite `chinezificări a religiilor.`”

“Bisericile Evanghelice organizate în case sunt acum forțate să se unească cu unul din cele două corpuri creștine aprobate de guvern, Biserica «Three Self». Orice biserică care refuză să coopereze cu procesul de înregistrare este interzisă, iar pastorii care nu acceptă să primească mită se confruntă cu interdicția sau chiar cu închisoarea.” Așa am aflat din articolul “Christians In China 'Forced' To Sign Up To Communist Party Churches” (Creștinii Din China `Forțați` Să Se Înscrie În Bisericile Partidului Comunist), publicat pe data de 25 ianuarie 2017, pe Christian Today de Ruth Gledhill.[6]

Pe de altă parte, observăm că guvernul chinez, predominant ateu, a alocat 478 de milioane de lire sterline pentru un parc tematic creștin în Changsha, capitala provinciei Hunan, cu toate că neo-maoiștii nu sunt de acord. Mao a fost convertit la comunism tocmai în Changsha, și aici este loc sfânt pentru persoanele devotate lui Mao Zedung. Ei ar vrea ca crucea de pe biserica din acest parc să fie înlocuită cu o stea roșie. Parcul creștin ar urma să se deschidă în iunie 2017.  Așa am aflat din articolul “ 'Christianity Theme Park' In China Sparks Outrage From Devotees Of Chairman Mao”, publicat în data de 10 februarie 2017, pe Christian Today, de Joseph Hartropp.[7]


Mult iubit și frumos slăvit să fie Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, și în China, și în România, în fiecare moment, în vecii vecilor!




[1] Cartea profetului Ieremia, capitolul 9, versetele 23-24, http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=31&cap=9
[2] The Souls of China: The Return of Religion After Mao, Hardcover – April 11, 2017, by Ian Johnson, amazon, https://www.amazon.com/gp/product/1101870052?tag=randohouseinc7986-20
[3] Ian Johnson, The Souls of China: The Return of Religion After Mao  –  2017, Previzualizare a cărții, număr de pagini limitate, https://books.google.ro/books?id=vQ6wDAAAQBAJ&printsec=frontcover&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false
[4] Pr. Prof. Ciungu Ion, CHINA CREȘTINĂ -  ”O STEA LA RĂSĂRIT”, Protopopiatul Ortodox Român Avrig, luni, 2 noiembrie 2015, http://protopopiatavrig.blogspot.ro/2015/11/china-crestina-o-stea-la-rasarit.html
[5] Kimberly Winston, China, once officially atheist, now booming with religion, Religion News Service, 2017/05/17, http://religionnews.com/2017/05/17/china-once-officially-atheist-now-booming-with-religion/
[6] Ruth Gledhill, Christians In China 'Forced' To Sign Up To Communist Party Churches, Christian Today, 25 January 2017, https://www.christiantoday.com/article/christians.in.china.forced.to.sign.up.to.communist.party.churches/104163.htm
[7] Joseph Hartropp, 'Christianity Theme Park' In China Sparks Outrage From Devotees Of Chairman Mao, 10 February 2017, https://www.christiantoday.com/article/christianity.theme.park.in.china.sparks.outrage.from.devotees.of.chairman.mao/104604.htm

 

miercuri, 17 mai 2017

Actualitatea, importanța și necesitatea sfintelor icoane pentru viața și misiunea Bisericii azi

( Conferinţă Pastoral-Misionară, partea I ) 

de Pr. Nicolae Vintilă
Parohia Cisnădie I



                             Sfântul Ioan Damaschin


             Trăim într-o lume în care valorile imanente, materiale capătă tot mai mult teren în detrimentul celor spirituale. Factori de natură economică, financiară sau politică au dobândit o importanță primă în ciuda nevoilor de ordin spiritual atât de resimțite în aceste vremuri tulburi. Având la bază autonomia lumii și a omului față de Dumnezeu, modernitatea a tras concluzia că lumea poate fi gândită și fără existența lui Dumnezeu. Acest proces a început cu umanismul Renașterii, în care omul a fost pus în centru lipsindu-l de orizontul infinității; a continuat în secolul al XVIII-lea, cu Iluminismul, în care omul deja își proclamă autonomia față de Dumnezeu și Biserică. Tezele lui Voltaire și Diderot și ai altora precum aceștia, au  rămas extrem de vii și incitante și în perioada modernă, în care Nietzche anunța moartea lui Dumnezeu, iar dacă Dumnezeu a murit, conform unui personaj dostoievskian, totul e permis. Așa toate aspectele societății  au primit amprente evoluționiste, apoi și nihiliste care au creat terenul  propice fenomenului secularizării cu tot ce presupune el. Lumea se vrea ieșită de sub tutela lui Dumnezeu, respinge transcendența Sa pe de-o parte, iar pe de altă parte își declară neutralitatea. Pentru omul postmodern totul e permis, el nu mai poate face diferența între bine și rău, confundă adevărul cu minciuna, frumosul cu urâtul, zgomotul este muzică, iar kitschul devine artă. Sfinții sunt desconsiderați, în schimb starurile sunt adulate, ele fiind exponentele unei adevărate explozii de senzualitate. Sincretismul, agnosticismul, indiferentismul, scientismul, neopozitivismul cuprind tot mai mult lumea. Am putea spune că omul a câștigat lumea, dar și-a pierdut sufletul. În virtutea acestei autonomii, omul devine prizonierul lumii unde trăiește, supus angoaselor și, de ce să nu o spunem, forțelor demonice. 

            Fenomenul secularizării înseamnă declarația de război pe care societatea occidentală a dat-o Bisericii. În condițiile în care Biserica are rolul de a sacraliza lumea, cultura apuseană tinde spre emanciparea de sub tutela autorităților ecleziastice. Datorită antropocentrismului omul își adoră limitata-i rațiune. Chiar dacă începutul secolului al XX-lea a debutat sub auspicii dintre cele mai pozitive, caracterizate de progres de ordin științific și tehnologic, din punct de vedere spiritual avem parte de un cert regres.

            Biserica este stâlpul și temelia Adevărului. Ea are datoria să  gândească continuu, să găsească mijloace și metode pentru a duce la desăvârșire pleroma, chiar și în aceste vremuri deloc ușoare. Misiunea constituie o necesitate permanentă ce revine întregii Biserici, un mandat de la care nu se poate sustrage, aceasta este extinderea împărăției lui Dumnezeu pe pământ [1]. Sarcina Bisericii nu e numai de a-și proteja identitatea și unitatea, ci de a se pregătii pentru viitor, ca o comuniune de mărturisire preocupată de a-și asigura transmiterea Tradiției către noile generații. Memoria istoriei mântuirii nu trebuie să fie pierdută, ci trebuie să fie păstrată cu fidelitate. Este important ca membrii Bisericii să aibă conștiința apartenenței la istorie, să actualizeze și să vivifice ceea ce strămoșii au păzit și apărat uneori chiar cu prețul vieții, tezaurul Tradiției.
                                                                           
            Tradiția, presupune așadar, nu numai a afirma ce s-a întâmplat în trecut, ci a fi mărturisitor a ceea ce face Dumnezeu pentru fiecare generație [2]. Transmiterea Tradiției e un act fundamental pentru Biserică și de aceea toate resursele trebuie puse în joc. Biserica e chemată să dea sens lumii, să o umple de conținut sublim. Ea nu e numai ”poporul lui Dumnezeu”, ci și semnul prezenței lui Dumnezeu în lume. Chiar în această  orbire a lumii, dorința lui Dumnezeu rămâne aceeași, de a conduce lumea la desăvârșire, Bisericii îi revine sarcina de a netezii calea spre Adevăr.  
                                                                                                              
            Trăim într-o eră a desacralizării, cu tot ce presupune, și așa cum am amintit mai sus, aceste componentele ale postmodernismului le întâlnim în toate aspectele vieții. În ciuda acestor evidențe, noi nu trebuie să luptăm împotriva lor, trebuie mai întâi să le înțelegem iraționalitatea, iar mai apoi să venim cu inițiative, cu valori alternative, cu modele. Modelul suprem este DOMNUL HRISTOS care este:„  Același, ieri  și astăzi și în veci”(Evr.13,8). Ființa noastră, care s-a închis prin cădere iubirii lui Dumnezeu, nu se redeschide decât prin Hristos, Care ni s-a făcut darul culminant al lui Dumnezeu. Dumnezeu ia astfel formă de dar, care se dăruiește oamenilor cu infinitatea iubirii Sale în chip uman, apropiat nouă la maximum, ce vrea să se dăruiască într-o maximă intimitate cu plenitudinea Sa în mod continuu [3] . Mântuitorul a venit în lume cu misiunea mântuirii și înnoirii lumii și a omului. De aceea, El vrea ca fiecare persoană să fie o lumină ce „ luminează tuturor”(Mt.5,16). Iată cum Întruparea lui Hristos ne îmbracă pe toți în veșnicie, iar moartea Lui se face eliberatoarea morții noastre [4] .Acesta reprezintă și temei prim al existenței icoanei [5]

                                 Sfântul Grirorie de Nazianz

       Cuvântul își găsește prelungirea în icoană [6] . Preluând  misiunea cuvintelor Evangheliei, icoana devine imagine liturgică [7] . Este emblematică această legătură de negrăit între textul liturgic și icoană . Mai mult , icoana țintește spre inima și culmea actului liturgic, Euharistia [8]. Așadar, prin icoană are loc legătura nemijlocită a limbajului plastic de Adevăr, fapt ce conferă limbajului plastic dimensiuni dogmatice [9] .Iată cum, icoana devine Evanghelia în culori, așa cum Evanghelia este icoana verbală a lui Hristos [10] .  
         
          Domnul Iisus Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu întrupat este prima icoană [11]. Chipul Său s-a întipărit întâi în inimile ucenicilor ca o pecete mai de neșters decât pe mahramă, de acum Chipul Domnului Hristos era pentru ei icoană sfântă. Cel ce se dovedise viu, biruind moartea prin înviere, trebuia să fie viu și în viața și în cugetul și în viața tuturor fiilor Bisericii Sale [12].

            Icoana s-a integrat firesc în cultul bisericesc, astfel liturgic, prezența euharistică a Fiului lui Dumnezeu în Biserica s-a acordat firesc cu reprezentarea iconografică. Dacă în Sfânta Euharistie avem prezența reală și nu simbolică a Trupului Domnului nostru Iisus Hristos, în icoană avem o prezență prin energie stabilită prin relația icoană-prototip. Participând la Sf. Liturghie, inimile noastre devin purtătoare de Hristos, iar prin icoane ne sfințim cugetul și ochii duhovnicești cu marile taine din orbita transcendentă. Acest lucru se petrece  pentru că arta icoanei nu este autonomă, ci este inclusă în misterul liturgic [13]. Mai mult, icoana face reală în cult prezenta Bisericii nevăzute [14].Astfel cultul icoanelor intră în cursul firesc al Tradiției bisericești, instructivă fiind în acest sens paralela care se poate stabili cu imnografia [15]. Prin urmare icoanele devin realități pnevmatizate ale lui Hristos, in ele Sfinții Părinți văzând o sălășluire a lui Hristos sau a Duhului Său, respectiv a puterii și lucrării dumnezeiești necreate, un mijloc de unire cu Dumnezeu prin contemplare [16] .La fel și Sfinții, prin  strădania lor continuă de a-și îndumnezeii firea umană au devenit fii și moștenitori prin harul lui Dumnezeu, și prin aceasta mijlocitori între Dumnezeu și om și icoane vii de urmat în credință și în acest efort, în această epectază de îndumnezeire a firii noastre umane [17].

             Rațiunea existenței icoanei este de a arăta ceea ce nu se vede [18], ea fiind cerută de insuficiența firii omenești, care nu poate avea cunoștința deplină a celor nevăzute și  are nevoie de reprezentări perceptibile. Nevoia de a avea în față o icoană decurge din caracterul concret al sentimentului religios, care adesea nu se mulțumește cu o simplă contemplație spirituală și caută să se apropie de Divinitate în chip nemijlocit. Privind și rugându-se în fața ei, omul își satisface ochii sufletului cu misterul ce-l înconjoară, are nevoie să sărute sau să o atingă, lucru firesc pentru că omul se compune din suflet și trup[19].Ea nu rămâne o simplă imagine sacră, ci procură sentimentul real al prezenței lui Dumnezeu și al Sfinților [20].Icoana indică coborârea lui Hristos în lume și participarea omului la viața divină [21].Prin icoană are loc deplina intimitate între fața omenească sau persoana umană și caracterul personal și iubitor a lui Hristos și om. Astfel oamenii nu mai sunt înfricoșați să privească la fața omenească și plină de slavă dumnezeiască a lui Dumnezeu cel întrupat, ci dimpotrivă sunt dornici să o privească neîncetat și să o vadă ca model de desăvârșire a feței lor proprii [22].



[1] Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2003, p. 264.
[2] Pr. Prof. Aurel Pavel, Reflecții critice asupra misiunii creștine, vol. I, Ed. Andreiana, Sibiu, 2014, p. 25.
[3] Pr. Prof. D. Stăniloae, Creația ca dar și tainele Bisericii, Art. în Ortodoxia , An XXVIII,  Nr. 1,  1976, p. 12.
[4] Pr. Prof. I. Bria, Harul Botezului și viața duhovnicească creștină, Art. în Glasul Bisericii, An  XIX,  Nr. 1-2, 1960,  p. 939
[5] Drd. D. Ichim, Învățătura ortodoxă despre sfintele icoane , Art. în Studii Teologice, An  XXII, , Nr. 5-6,  1970, p. 449.
[6] Michael Quenot, De la icoană, la ospățul nupțial, Ed. Sophia, București, 2007, p. 86.
[7] Idem, Sfidările icoanei, Ed. Sophia,  București, 2004, p. 85.
[8]Idem, De la icoană, la ospățul nupțial, Ed. Sophia, București, 2007, p 96.
[9] Pr. Serghei Bulgakov, Icoana și cinstirea sfintelor icoane, Ed. Anastasia, București, 2000, p. 16.
[10] Pr. Prof. Alexandru Moisiu, Cinstirea Sfintelor Icoane în Cultul ortodox, Art. în Mitropolia Ardealului,  An XX, Nr.  9-10, 1975, p. 592.
[11] Pr. Prof. N. Petrescu, Cinstirea sfintelor icoane, Art. în Mitropolia Olteniei, An XXXIII, Nr. 7-9, 1981, p. 436.
[12] Pr. Ilie D. Brătan, Sfintele icoane, Art. în Mitropolia Olteniei, An XXIX, Nr. 7-8, 1977, p. 576.
[13] Drd. D. Ichim, art. cit., p. 450.
[14] Pr. Dr. Ioan Dură, Icoana și Liturghie, Art. în Ortodoxia, An XXXIV, Nr 1, 1982, p. 87.
[15] Drd. Adrian Alexandrescu, Duminica Ortodoxiei și cinstirea sfintelor icoane, Art. în Studii Teologice, An XXXVI, Nr.7-8, 1984, p. 534.
[16] Pr. Asist. Dr. N. V. Dură, Teologia icoanelor, în lumina tradiției dogmatice și canonice ortodoxe, Art. în Ortodoxia, An XXXIV, Nr. 1, 1982, p. 56.
[17] Arhid. Prof. Ioasaf Ganea, Art. în Ortodoxia, An XXXIV,Nr.1,1982, p.94-95.
[18] Pr. D. Fecioru, Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin, Art. în Ortodoxia, An XXXIV, Nr. 1 , 1982, p. 33.
[19] Drd. D. Ichim, art. cit., p. 444.
[20] Pr. Prof. Ene Braniște, Teologia icoanelor, Art. din Studii Teologice IV, Nr. 3-4, în Integrala  „Vremea este a face Domnului…”, vol. II, Ed. Andreiana, Sibiu, 2014, p. 566.
[21] Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, Ed. Anastasia, București, 1994, p 115.
[22] Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2004, p. 109.