joi, 19 noiembrie 2015

Dialog și migrație, realitate socială și comunitate umană




Protopop Pr. Vasile GAFTON
În contextul unor mutații sociale dinamice, ca cele pe care le asimilăm prin contact direct sau pe calea fluxurilor informative ale mediilor prezentului, dialogul cu ceilalți capătă valențe noi și un caracter problematizant. Problematizarea rezultă nu atât din diversitatea socio-culturală a unei lumi dintr-odată prea dificil de gestionat, cât din încercările aparent fără sorți de izbândă de a articula o viziune omogenă asupra realității lumii în care trăim.
Într-un articol recent arătam că, în modelul social de viețuire general-valabil cerința adaptării se constituie ca necesitate de interrelaționare permanentă cu cei care compun mediul social în care ne aflăm la un moment dat. Interrelaționarea dintre oameni se face mai mult decât orice prin dialog, scopul dialogului fiind acela de a se stabili limitele personale ale fiecăruia, de a se cunoaște reciproc și de a se putea dezvolta pe baza și în conformitate cu cunoașterea acumulată/dobândită în urma dialogului. Însă, limitele ni se pare că sunt mereu încălcate, ceea ce înseamnă că încă nu suntem încă deplin adaptați, în condițiile în care ne așteptăm ca rezultatul dialogului să fie, acea adaptare a fiecăruia dintre partenerii de dialog la ceilalți și, în general, la o perspectivă care să promoveze responsabilitatea față de ceilalți.
Totuși, perspectiva pe care ne-o oferă această situație existențială devine benefică în noile contexte sociale cu care luăm contact, în momentul în care înțelegem că, vrând-nevrând, trebuie să dialogăm în primul rând cu noi înșine, iar, mai apoi, cu ceilalți. De ce? Deoarece gândirea noastră este influențată de lumea pe care o percepem, ba chiar avem tendința să ”ne creăm noi înșine o lume pornind de la ceea ce vedem, de la ceea ce auzim, de la ceea ce pipăim (...) iar simțurile ne fac să percepem astfel lumi diferite sau, mai bine zis, să percepem în mod diferit aceeași lume”[1]. Dialogul cu noi înșine ar trebui, din acest motiv, să ne unifice lăuntric pentru a percepe lumea sau realitatea exterioară în mod unitar, urmând ca dialogul cu ceilalți să opereze acea unificare a realității atât de fragmentate a lumii.
Plecând de la premisa că, pe de o parte noi, ca oameni, influențăm propria noastră percepție asupra lumii - și, prin dialog și intercomunicare influențăm și percepția celorlalți asupra lumii - iar, pe de altă parte, că, niciodată prin ”lume” nu a fost desemnată o simplă descriere a realității, ci, ”cuvântul ”lume” a tradus dintotdeauna o judecată de valoare, rod al unui soi de act de credință, pozitiv ori negativ”[2], înțelegem de ce sociologia afirmă că, fiind capabili de acțiune creativă indivizii ”configurează în mod constant realitatea prin deciziile luate și acțiunile întreprinse”, astfel încât realității nu i se poate atribui un caracter static și definitiv, ci unul de rezultat al interacțiunilor umane[3].
Numai că, doar atât nu ajunge. Interacțiunile umane sunt destul de defectuoase și de neproductive în lumea în care trăim, iar realitatea constituită pe baza acestor interacțiuni nu este o comunitate reală așa cum ar fi de dorit, ci o societate sterilă ”în care viața nu se mai cere celebrată”. În această societate rezultată din întâlnirea/ciocnirea partenerilor de dialog singurul lucru considerat a fi demn de învățat este ”utilizarea diverselor categorii cu care să învățăm să interpretăm viața socială”. Nicidecum nu putem vorbi despre cultivarea unor înclinații personale, despre conformitatea ”cu un cod de tradiție, despre educarea emoțiilor, a proceselor de socializare a tinerilor și despre modelare a unor atitudini personale de responsabilitate față de semeni”[4].
Însă, efectele dureroase despre care vorbim sunt generate de faptul că tot ceea ce s-a pierdut în această lume fragmentată este raportarea la o ordine superioară, raportarea la sacru. Fără această relație cu Dumnezeu, cu dimensiunea absolută a existenței nu se poate emite pretenția de a simți, de a gândi, de a relaționa sau de a exista într-un mod comunitar unitar și cu sens. Chiar dacă omul crede că poate rezolva cumva situația aceasta frustrantă fugind, fuga nu-l va salva. Nici chiar dislocarea unor grupuri mai mari sau mai mici de oameni pentru a evita condițiile unei zone conflictuale nu reprezintă o soluție. În fond, ce se poate aștepta de la asemenea acțiuni disperate, când războiul, cu toată amplitudinea lui este în cel puțin tot atât de mare măsură în sufletul omului din societatea modernă sau postmodernă, pe cît este și în zonele de conflict armat? Desigur, salvarea vieții. O salvare ce nu este din păcate decât un răgaz sau o amânare pentru un termen destul de realtiv a pierderii noțiunii de viață, în adevăratul sens al cuvântului.
Schimbând un loc cu altul, un cadru existențial cu alt cadru existențial nu se ajunge decât într-o altă situare care va avea aceleași coordonate și care va produce mai devreme sau mai târziu aceeași teamă, același gol interior care nu va putea fi umplut nici cu beneficiile unui trai îmbelșugat din punct de vedere material, nici cu rezultatele uimitoare ale tehnicizării generalizate a vieții și, în definitiv, va genera, din nou, dorința de a evada, dorința de a fugi. De ce? Deoarece sistemul societal avansat nu poate oferi decât un mediu de viață ostil supranaturalului, un mediu de viață bazat ”pe proceduri raționale, planificate, elaborate de oameni”, în care ”comunitatea a fost grav afectată”[5]. Cum să trăiască omul într-un astfel de mediu?!
Într-o atare situație soluția ar putea fi una singură și anume, redescoperirea motivațiilor religioase autentice ale umanului și înțelegerea faptului că, Dumnezeu trebuie să facă parte integrantă din lumea în care trăim pentru ca aceasta să fie o lume reală și nu doar un simulacru fad și caduc. Creștinismul a adus ca noutate pentru epoca în care și-a făcut intrarea în scena istoriei - și poate s-o facă și chiar ar fi de dorit s-o facă din nou - un Dumnezeu ”angajat în lume”. Implicațiile acestei concepții au fost și sunt majore datorită faptului că, în acest caz, un atac împotriva lumii nu rămâne doar atât, ci îl afectează și pe Dumnezeu, Care este de dincolo de lume, dar și în lume[6]. Dialogul cu ceilalți ar trebui să vizeze mai ales acest aspect esențial. Dacă împreună putem să constituim o realitate socială, atunci ar trebui să înțelegem că în miezul ei, ca element de maximă coerență, de stabilitate și de progres, trebuie să se afle Dumnezeu, iar nu proiecțiile coșmarurilor noastre.
Dacă mobilitatea socială și migrațiile de tot felul sunt realități cotidiene - care în primul rând ne problematizează, iar apoi ne solicită soluții care, uneori fie întârzie să apară, fie nu apar deloc, iar, alteori, chiar dacă apar spontan s-ar putea să nu fie cele mai eficiente sau mai potrivite – nu ar trebui să vedem în acestea o dimensiune funciar umană? Joseph Mitsuo Kitagawa, întreprinzând o cercetare asupra unității fenomenelor cultural-umane și, punând laolaltă rezultatele  cercetătorilor în domeniul arheologiei, antropologiei, filologiei, artei, istoriei și istoriei religiilor, afirmă că în viața primitivilor se manifestau două tendințe diametral opuse: statornicirea și migrația[7]. Chiar dacă spațiul nu ne permite să prezentăm lucrurile mai pe larg, am încerca totuși să precizăm că, statornicia ar fi, după noi, caracteristica unei comunități care are coerență și stabilitate datorită credințelor și valorilor comune, pe când migrația este caracteistica unei societăți care nu se poate coagula pentru că dialogul între factorii responsabili ar fi defectuos sau inexistent.
Astfel, în timp ce caracteristica lumii secularizate ar fi migrarea permanentă în interiorul unei societăți/realități cu un echilibru de o precaritate accentuată[8] create de oameni cu existențe limitate și goale de conținut, caracteristica comunității ar deveni o migrație spre bine, spre Absolut, pe principiul că, ”ceea ce nu coincide încă perfect cu binele, este în drum spre el”. Desigur, drumul acesta nu este întotdeauna neted, ba dimpotrivă, cel mai adesea el este presărat cu suferință. Înțelegem această suferință generată de faptul de abandona tot, de a părăsi tot, de a te angaja într-o călătorie al cărei final este marcat – omenește vorbind - de cea mai dureroasă incertitudine, însă, ”faptul de ”a-trebui-să-fie” – deci, de a nu fi încă, n.n – îi este propriu ființei în suferință”[9]. Însă, suferința nu este fără remediu, dacă dorința omului de a fi ceea ce ar-trebui-să-fie este atât de puternică încât el să caute vindecare în lăuntrul său, unde energia negativă a suferinței, este transformată cu ajutorul harului lui Dumnezeu și impregnată cu o energie duhovnicească ce îl aduce pe om în dialog cu Dumnezeu[10].
Ce ni s-ar impune nouă, celor care suntem încă depozitari ai unei tradiții creștine autentice, într-un spațiu multietnic și multicultural? Întemeierea unui dialog viu între toți cei care au constituit o îndelungată tradiție a toleranței între diferitele confesiuni creștine, imprimând conceptului ecumenismului nu doar o dimensiune bisericească ci și culturală[11]. O comunicare prin care să se poate ajunge la înțelegerea elementelor care unesc și a celor care încă separă pe cei ce împart același spațiu al împreună-viețuirii[12]. O înțelegere a faptului că valorile spirituale pe care le avem moștenire de la înaintași sunt cele care ne pot ajuta să depășim momentele dificile ale istoriei, să surmontăm crizele și să avem nădejde într-un viitor în care, prin dialog interuman se poate reface o comunitate tradițională viguroasă din fragmentele împrăștiate ale unei societăți lipsite de un sens spiritual.





[1] Pierre Claverie, Mic tratat despre întâlnire și dialog, trad. din franceză și cuvânt înainte de Monica Broșteanu, Ed. Humanitas, București, 2015, p. 26
[2] Rémi Brague, Înțelepciunea lumii. Istoria experienței umane a universului, trad: Cornelia Dumitru, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2012, p. 40
[3] Anthony Giddens, Sociologie, Ediția a V-a, trad. de Oana Gheorghiu, Ed. All, București, 2010, p. 125
[4] Bryan Wilson, Religia din perspectivă sociologică, trad. din limba engleză de Dara Maria Străinu, Ed. Trei, București, 2000, p. 184-185
[5] Ibidem, p. 187
[6] Rémi Brague, Înțelepciunea lumii..., op. cit. p. 124
[7] Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unității. Istoria religioasă a omenirii, trad. de Claudia Dumitriu, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 28;
[8] Tzvetan Todorov, Viața comună. Eseu de antropologie generală, trad. din franceză de Geanina Tivdă, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 196
[9] Rémi Brague, Înțelepciunea lumii..., op. cit p. 174
[10] Arhimandritul Zaharia (Zaharou), Lărgiți și voi inimile voastre! (2 Corinteni 6, 13). Lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul și a Starețului Sofronie de la Essex, trad. din limba engleză de monahia Mariam Vicol, în colaborare cu monahiile Tecla și Fevronia de la Essex, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 115
[11] Aurel Pavel, Andreas Tobler, Editorial, în RES, anul I, Nr. 1/2009, p. 5-6
[12] † Laurențiu, Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului, Cuvânt inaugural, în RES, anul I, Nr. 1/2009, p. 12


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu