de Pr. Protopop
Vasile Gafton
Așa cum putem spune că, o persoană care se plămădeşte
“încă din adâncul de taină al pântecelui matern” reprezintă “fiinţa spirituală
ce stă în sine şi de sine şi formează un întreg unitar (…) fiind un ipostas
spiritual, purtător de valori, care tinde să participe la lumea valorilor prin
comuniune”[1],
tot la fel, putem afirma că, persoană umană fără suflet nu poate exista,
sufletul fiind - conform învățăturii noastre de credință - principiu de viaţă
creat concomitent cu trupul/organismul uman.
În baza existenței sufletului omul este o ființă
personală, adică o ființă orientată în permanență spre lumea valorilor
spirituale, valori care pot fi însușite sau dobândite prin stabilirea de
relații cu lumea, cu ceilalți oameni. Sufletul este, așadar, element de unitate,
element de comuniune, element de valoare.
De fapt, istoria omenirii demonstrează faptul că, timpului,
nu-i rezistă nimic dacă nu implică suflet, deoarece, într-o vreme nu foarte
îndepărtată, se credea că, nici un lucru din lume nu poate exista fără a se fi pus suflet în el. Din acest
punct de vedere, chiar și în zilele noastre mai putem auzi exprimări precum: ”Lucrurile
bune sunt făcute întotdeauna de oameni cu suflet și de suflet”. Din același motiv, cei care săvârșesc răul sau păcatul
sunt numiți de multe ori ”oameni fără
suflet”.
Însă, observând lumea în care trăim, ajungem la
constatarea că, aceasta a devenit o lume populată de oameni care, fie nu mai
au, fie, nu mai pun suflet, ci, doar patimă, în tot ceea ce înfăptuiesc. Din
această pricină, totul se desfășoară aici și acum, fără referire la trecut sau
la viitor, fără o prealabilă sau retrospectivă analiză a consecințelor sau
efectelor. Nimic nu mai contează, nimic nu mai durează, nimic nu mai are
valoare și, oamenii înșiși sunt, de fapt, anulaţi, în favoarea unei idei pentru
care au început să-şi piardă umanitatea şi încep, încet, încet, să-şi piardă şi
unitatea.
Fapt curios, însă, mulți dintre oamenii despre care
aminteam anterior, mai așteaptă să le vină de undeva o salvare, o izbăvire. Mulți
dintre oameni, încă mai așteaptă ca ceva să se schimbe peste noapte și, ei și
lumea lor (care, firește, este și lumea noastră) să primească ceva, ce simt ei că
lipsește pentru a fi bine. Oamenii, fără
să știe sau fără să creadă că, atât ei, cât și lumea lor au suflet, așteaptă în
continuare ca, totuși, într-un sfârșit, cineva, nu contează cine, să pună suflet în ei și în lume.
Apărută în lume la Cincizecime, ca urmare a lucrării
harului Sfântului Duh Care s-a pogorât peste Sfinții Apostoli (cf. F.Ap. 2,1-13),
Biserica are menirea de a ajuta pe oamenii ce se zbat singuri în lumea imanentă
și radical desacralizată a istoriei[2]
să-și redescopere sufletul. Mai mult decât atât, Biserica are menirea de a deveni
Ea însăși sufletul lumii, deci, de a pune
suflet în lume, de a face din lumea actuală o lume mai bună, o lume cu
suflet.
Iar, lumea, începe să devină mai bună atunci când
Biserica reușește să creeze în cadrul ei oameni noi, din oamenii cei vechi,
care şi-au pierdut sufletul/umanitatea prin păcat. Tocmai de aceea, lumea are
nevoie - deși, uneori neagă acest fapt și așteaptă în continuare altceva - de Creştinism
și de Biserică. Are nevoie de un suflet și, mai ales, are nevoie de oameni cu
suflet, de oameni noi, renăscuţi moral şi ontologic, pe care Biserica singură și,
numai Ea, poate să-i ofere lumii.
Dar, într-o
lume „modernă”, în care pare din ce în ce mai greu să îşi găsească locul orice
demers orientat spre spiritualitate, Biserica nu poate să intre în forță, ci,
trebuie să I se dea voie să îşi împlinească vocaţia în lume. Bisericii trebuie
să I se permită să fie prezentă în permanenţă în toate momentele timpului,
sfinţindu-le, iar nu trasându-I-se anumite sarcini instituţionale în unele
sectoare ale socialului, după modelul: până aici Biserica, de aici încolo, lumea,
cu toate ale ei.
Și, totuși, prezența Bisericii în lume este esențială.
Pentru că, ceea ce este sufletul în trup, aceea este Biserica în lume. Desigur,
unii vor spune că, Biserica nu se prea
vede în lume. Alții, nu pot s-o vadă, iar, alții, cu siguranță, nu vor. Cert
este faptul că, tot așa stau lucrurile și în privința sufletului, care, ce-i
drept, nu poate fi văzut, însă, efectele lui se văd în timp și dincolo de timp.
Astfel, Biserica este cea care deschide lumea spre
veșnicie. Din acest motiv, căutând să definim identitatea Bisericii nu trebuie
să privim spre un trecut încremenit în date istorice, culturale şi
instituţionale, ci, mai degrabă spre eshaton, spre o lume marcată de noutatea
transfigurării. Această transfigurare a lumii o operează Biserica-Împărăţia lui
Dumnezeu în lume. Astfel, Biserica poate fi definită ca o realitate dinamică a
cărei viaţă este caracterizată de o devenire şi o transformare continue[3],
de o permanentă acțiune de transformare a lumii în Împărăția lui Dumnezeu.
Mai mult, într-o lume în care totul capătă accente
babelice, temeiul deschiderii și al transformării lumii este elementul radical
nou adus de Creştinism și de Biserică în lume şi anume, chemarea personală
adresată de Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Hristos în vederea evanghelizării,
chemare personală care creează în acelaşi timp, dintr-o mulțime amorfă de
oameni fără suflet, o comunitate[4]
însuflețită. Începând de aici, de la comunitatea însuflețită de credinţă, se
poate crea o punte a unui dialog coerent și viabil între Biserică și lume.
Și, astfel, lumea aceasta în care trăim, cu confuziaei,
cu modernitatea şi postmodernitatea ei, constituie un context istoric, social
şi cultural în care Biserica este chemată să
întrupeze adevărul creştin despre Dumnezeu, lume şi om, împreună cu
teologia, care, trebuie să fie orientată spre dialog şi comunicare cu fiecare
prezent istoric, de la care împrumută discursul,
carnea şi formele fiecărei epoci date[5].
E foarte adevărat, epoca noastră este una a confuziei,
o confuzie datorată faptului că, așa cum spuneam, din tot ce se întâmplă în
lume lipsește sufletul. Ori, consecvenți unei afirmații făcute la începutul
acestui articol, ceea ce nu are suflet este fie mort, fie, rău, iar, ceea ce se
face fără suflet nu are valoare
Iar, dacă ni se pare că lumea nu mai are valori sau
că, noi nu mai avem valori, atunci, să construim biserici! Bisericile sunt, vor
fi și vor rămâne, peste puțin timp, singurele valori construite de oameni cu
sufletul. De ce? Pentru că sunt construite și se cer construite prin implicarea
tuturor, a comunității. De asemenea, bisericile sunt construite pentru toți,
pentru comunitate.
Bisericile sunt sufletele comunităților. Construind
biserici, oamenii dau lumii suflet, iar, lor își câștigă valoare. Construind
biserici sau, poate, conservând și restaurând biserici, oamenii capătă suflet,
devin comunități. Învață să iasă o clipă din egoismul de a face ceva numai
pentru ei și să prețuiască ceea ce au realizat alții pentru ei și ceea ce au
realizat ei, împreună cu ceilalți și pentru ceilalți.
Încheind, vom mai spune doar un lucru și anume, că, în
lumina celor expuse anterior, la întrebarea: Cum ar fi lumea noastră fără
Biserică?, răspunsul nu poate fi decât unul singur: Fără Biserică, lumea noastră
ar fi... fără suflet.
[1]
Vezi, Eugen Jurca, Arta de a fi liber.
Persoana în analiza existenţială şi în psihologia pastorală, Ed. Marineasa,
Timişoara, 2004, p. 27-28
[2] Cf. Mircea Eliade, Nostalgia originilor, Istorie și semnificație în religie, trad. din
engleză de Cezar Baltag, Ed. Humanitas, București, 2013, p. 77
[3]
Pantelis Kalaitsidis, Ortodoxie şi
modernitate. O introducere, trad. din neogreacă de Florin-Cătălin Ghiţ,
prefaţă de Radu Preda, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p. 31
[4] Ibidem., p. 91
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu