miercuri, 30 octombrie 2013

Invitaţie la fericire



 de Pr. Prof. Ion Ciungu






( Apocalipsa:  exigenţe religios-morale;  timp eshatologic interpretabil;
                                 comentariul arhiepiscopului rus Averchie; aspect consolator )


“ Fericit cel ce citeşte şi cei ce ascultă cuvintele proorociei  şi păstrează cele scrise în aceasta. Căci vremea este aproape.“ 

( Apocalipsa cap. 1, verset 3 )


          “ Şi eu îi mărturisesc oricui ascultă cuvintele profeţiei acestei cărţi :  Dacă le va mai adăuga cineva ceva, Dumnezeu îi va adăuga plăgile care sunt arătate în cartea aceasta ;  iar de va scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei profeţii, Dumnezeu îi va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă, care sunt arătate în cartea aceasta.”

                              ( Apocalipsa 22, 18 )


          Promisiunea de a deveni fericit prin citirea, ascultarea şi păstrarea celor scrise în ultima carte a Noului Testament ar putea smulge pe cineva din indiferenţă.

          Putem înţelege că trebuie să respectăm textul divin intact, nici să adăugăm, nici să omitem, ca nu cumva Dumnezeu să ne adauge pedepsele teribile sau să ne excludă de la recompensele vitale descrise.


A)  Exigenţe religios-morale aprobate, recomandate de Iisus


-         muncă până la osteneală, cu răbdare, fără a face compromis cu cei răi, punând la încercare pe cei ce pretind că sunt apostoli ( „ ştiu faptele tale şi osteneala ta…şi că i-ai pus la încercare pe cei ce-şi spun apostoli şi nu sunt , şi că i-ai aflat mincinoşi..” );
-         consecvenţă neobosită în suferinţa pentru numele lui Iisus; ( „ştiu că ai îndurat de dragul numelui Meu şi că n-ai obosit” );
-         pocăinţă spre recâştigarea dragostei dintâi ( „dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit iubirea dintâi” );  în caz contrar urmează pedeapsa cu desfiinţarea sau transferul Bisericii din acel loc ( mutarea sfeşnicului din locul lui );
-         ura faţă de faptele nicolaiţilor ( idolatrie, libertinaj sexual, separaţie între religie şi morală );
-         consecvenţa în credinţă chiar în condiţii de insulte din partea ipocriţilor şi în condiţii de închisoare spre ispitire din partea Diavolului;   recompensa pentru cel ce biruieşte este imunitate faţă de moartea  a doua;
-         pocăinţă pentru compromisul cu imoralitatea, idolatria ( învăţătura lui Balaam );   în caz contrar urmează războiul cu sabia gurii lui Iisus;  în caz de victorie recompensa este hrana  cerească ( mana cea ascunsă ) şi surpriza făcută de Iisus celui ce şi-a câştigat nevinovăţia ( numele de pe pietricica albă );
-         intoleranţă faţă de cei ce îndeamnă la desfrânări şi idolatrie ( Izabela, autointitulată proorociţă );  recompensa promisă este stăpânire peste neamuri şi frumuseţile eterne cu Însuşi Mesia ( „steaua cea de dimineaţă” );
-         pocăinţă pentru lipsa de vigilenţă ( priveghere ) de a consolida ceea ce a rămas şi era să moară;  pedeapsa în caz contrar este venirea inopinată a lui Iisus, iar recompensa pentru biruinţă sunt veşmintele albe, umblarea cu Iisus, numele scris în cartea vieţii şi numele mărturisit de Iisus înaintea Tatălui Ceresc şi înaintea îngerilor Lui;
-         păzirea ( ţinerea, păstrarea ) cu răbdare a cuvântului lui Iisus şi netăgăduirea numelui Lui;  recompensa pentru aceasta este confirmarea de către Însuşi Iisus a valorii pe care cel victorios o are în structura de rezistenţă a templului lui Dumnezeu, căci numele lui Iisus va fi scris pe el, de asemenea numele lui Dumnezeu şi numele Noului Ierusalim;
-         sârguinţă spre pocăinţă, spre renunţare la indiferenţa faţă de Iisus izvorâtă din  orgoliile bogăţiei false;
-         acceptarea sfatului lui Iisus de a cumpăra de la El aur valoros, veşminte albe şi alifie pentru ochi spre  adevărata vedere;  să remarcăm faptul că aici Iisus nu oferă gratis ca în multe alte situaţii, ci vinde, adică sfătuieşte pe cel ce doreşte să cumpere, să plătească, să depună fort personal conştient;
-         atenţia pregătită pentru a auzi glasul lui Iisus care bate la uşa sufletului nostru;  recompensa celui care Îi deschide este cina cu Însuşi Iisus;  recompensa generală pentru cel ce reuşeşte să iasă victorios este acordarea dreptului de a şedea pe tronul de judecată cu Însuşi Iisus.




B) Timp eshatologic interpretabil


          Când va veni sfârşitul lumii, cu toate evenimentele care îl precedă şi care îi succed, a fost, este şi va fi o întrebare la care s-au căutat, se caută  şi se vor căuta răspunsuri.

          Răspunsurile date sunt de multe feluri.


         
Din cartea grecului ortodox Savvas Agouridis aflăm următoarele:

          “ După secolul al IV-lea, Apocalipsa a fost recunoscută, în Răsărit şi în Apus, drept carte canonică, în ciuda faptului că obiecţii, mai ales în Răsărit, au existat şi după aceea, până târziu, şi Biserica evita să citească în timpul cultului fragmente din Apocalipsă, desigur, datorită îndoielilor care existau în privinţa erminiei acestei cărţi.”[1]


          “ În spaţiul Ortodoxiei greceşti interpretarea istorică atinge apogeul o dată cu producţia unui mare număr de comentarii la Apocalipsă, mai ales în perioada 1700-1821, anul eliberării Greciei de sub turci. În aceste texte putem citi despre politica internaţională în Balcani în acea perioadă precum şi speranţele grecilor subjugaţi.Vezi în legătură cu această temă cartea minunată a lui Asterie Arghiriou,  Les Exégèses grecques de l` Apocalypse à l'époque turque ( 1453 – 1821 ), Thessalonique, 1982, unde sunt amintite peste 30 de comentarii la Apocalipsă. Dar şi după eliberarea Greciei de sub turci, în perioada Marii Idei, continuă producţia de comentarii la Apocalipsă, care se concentrează în jurul vreunui moment istoric, ca de exemplu refacerea Imperiului Bizantin. Apostolos Makrakis identifică în Mahomedanism şi Papism cele două fiare din Apocalipsă. Comentatorii Apocalipsei în această perioadă se confruntă cu riscuri foarte mari şi întrebări fără răspunsuri: care sunt, de exemplu, cei doi Martori din cap. 11.


………………………………………………………………………………..

          Nu a lipsit niciodată în Grecia şi în spaţiul ortodox încercările de a afla timpul celei de a doua veniri a Mântuitorului Hristos. Există un fel de tradiţie în acest gen de literatură. Interpretarea profeţiilor din Sfânta Scriptură şi din Tradiţie au fost asociate în ultimul timp cu bogata folosire a numerelor din Apocalipsă. Rod al unor astfel de eforturi este interesantul studiu intitulat Ştiinţa determinismului hristocentric în istorie ( Ed. Electon, Atena, 1962 – 1964 ). În această carte se susţine că împărăţia de o mie de ani va începe în anul 1997! ( p. 42 ). Dar nici părintele Nektarios Moulatsiotis nu a fost dezamăgit de neîmplinirea erminiilor sale despre America şi Rusia, despre statele arabe şi Israel. După schimbările recente care au avut loc pe scena istoriei, se limitează acum la a lămuri problema:  Când va avea loc cea de a doua venire a Domnului ( Ediţia a 3-a, Atena, 1991).

          Din cele de mai sus înţelegem cât de mult a pătimit Apocalipsa lui Ioan în istoria interpretării sale şi cât de mult a fost lipsită Biserica de învăţăturile fundamentale ale acestei cărţi. Exegeza mai nouă, începând cu secolul al XVIII-lea şi până astăzi încearcă să atragă atenţia Bisericilor către această direcţie.


          Din cauza caracterului iconic al Apocalipsei, trebuie să notăm aici faptul că, în timp ce mai toţi scot în evidenţă caracterul eshatologic al cărţii, de cele mai multe ori se neglijează caracterul parenetic şi cel consolator al acestei cărţi.”[2]


          Dar chiar caracterul parenetic şi consolator al Apocalipsei, alături de cel de pedeapsă,  îl incită  pe cititor spre identificarea sensului eshatologic, spre identificarea personajelor eshatologice.

            Enciclopedia Catolică rezumă încercările de identificare a personajelor apocaliptice astfel:


          “ Ar fi deopotrivă obositor şi inutil să enumerăm măcar cele mai proeminente aplicaţii făcute Apocalipsei. Ura rasială şi ranchiuna religioasă au găsit în toate timpurile în viziunea ei mult material convenabil şi care oferă satisfacţie. Persoane ca Mohammed, Papa, Napoleon etc., au fost pe rând identificate cu fiara şi cu prostituata. Pentru  « reformatori » în mod deosebit Apocalipsa a fost o sursă inepuizabilă în care să caute invective ca să poată arunca apoi împotriva ierarhiei romane. Cele şapte coline ale Romei, robele stacojii ale cardinalilor, regretabilele abuzuri ale curţii papale au făcut aplicaţia uşoară şi ispititoare. Datorită cercetării perseverente şi intense  a savanţilor, interpretarea Apocalipsei a fost transferată într-un câmp liber de odium theologicum.[3]



În cele ce urmează redau, în traducere selectivă, din Enciclopedia liberă, Wikipedia, varianta engleză, diferite interpretări ale acestei cărţi profetice.

„Apocalipsa are o largă varietate de interpretări, începând de la mesajul simplu că se cuvine să avem credinţa că Dumnezeu va triumfa ( interpretare simbolică ), până la complexe scenarii cu privire la timpul sfârşitului
( interpretare futuristă ), până la vederile criticilor care neagă Apocalipsei absolut orice valoare spirituală.

În epoca creştină de început, creştinii în general înţelegeau că această carte prezice evenimente viitoare, în special un mileniu viitor de paradis pe pământ. La sfârşitul epocilor antică  şi medievală, Biserica a dezaprobat mileniul ca un regat de o mie de ani în sens literal. Cu Reforma Protestantă, oponenţii Romano-Catolicismului au adoptat o intrpretare istoricistă, în care despre apocalipsa prezisă se crede că se desfăşoară în istoria bisericească. Un savant iezuit a contracarat cu preterismul, credinţa că Apocalipsa prezice evenimente care de fapt au avut loc cum au fost prezise în primul secol, ca de exemplu, Persecuţia Creştinilor în Imperiul Roman sub împăraţii Nero şi Domiţian. În secolul XIX, futurismul ( credinţa că prezicerile se referă la evenimente viitoare ) a înlocuit în mare măsură istoricismul printre protestanţii conservatori.

Majoritatea interpretărilor se încadrează în una sau mai multe din următoarele categorii:

-         Istoricistă, care înţelege Apocalipsa ca o vedere largă a istoriei.
-     Preteristă, în care Apocalipsa se referă ( mai ales ) la evenimente din epoca apostolică ( primul secol ), sau – cel mai târziu – căderea Imperiului Roman.
-         Futuristă, care crede că Apocalipsa descrie evenimente viitoare                    ( credincioşii moderni din această interpretare sunt adeseori numiţi « milenialişti ») ; şi
-         Idealistă sau  Simbolică, care susţine că Apocalipsa nu se referă la oameni sau evenimente din realitate, ci este o alegorie a cărării spirituale şi a luptei continue dintre bine şi rău.


Alte interpretări sunt după cum urmează:

-         Interpretarea ortodoxă răsăriteană
-         Interpretarea liturgică pascală
-         Interpretarea adventiştilor de ziua a şaptea
-         Interpretarea esoterică
-         Interpretarea uceniciei radicale
-         Interpretarea spirituală pascală.”[4]


În articolul de faţă  redau doar interpretarea ortodoxă răsăriteană, de pe acelaşi site, şi spicuiesc din interpretarea istoricistă.



Interpretarea ortodoxă răsăriteană

„ Ortodoxia Răsăriteană tratează textul ca descriind simultan evenimente contemporane ( evenimente care se întâmplă în acelaşi timp ) şi ca profeţie a evenimentelor viitoare , pentru care evenimentele contemporane au fost o formă de prefigurare. Ea respinge încercările de a determina, înainte de faptul însuşi, dacă evenimentele Apocalipsei sunt în desfăşurare, prin a le detalia ca pe o hartă pe evenimentele actuale, luând aminte avertismentul Scripturistic împotriva celor care proclamă « iată-L este aici » în mod prematur. În schimb cartea este văzută ca un avertisment de a fi pregătiţi spiritual şi moral pentru timpurile sfârşitului, oricând ar veni ele ( « ca un hoţ noaptea » ), dar ele vor veni la vremea pe care Dumnezeu o alege, nu ceva care poate fi precipitat sau dedus în mod trivial de muritori. [ Averky (Taushev), Archbishop (1996-Eng. tr. Fr. Seraphim Rose). The Apocalypse: In the Teachings of Ancient Christianity. Platina, California: St. Herman of Alaska Brotherhood. ISBN 978-0-938635-67-3 ]. Această vedere este de asemenea susţinută de mulţi catolici, deşi există o diversitate de opinii despre natura Apocalipsei în cadrul catolicismului.

     Cartea Apocalipsei este singura carte din Noul Testament care nu este citită în timpul slujbelor de Biserica Ortodoxă Răsăriteană. În Biserica Ortodoxă Coptă ( care nu este în comuniune cu Biserica Ortodoxă Răsăriteană dar este similară din punct de vedere liturgic ), întreaga Carte a Apocalipsei este citită în Noaptea Apocalipsei sau Sâmbăta Luminată ( la 6 zile după Paşti).”



Interpretarea istoricistă[5]


Interpretări istorice timpurii

Comentariile  profetice în Biserica primară erau adeseori parţiale sau incomplete, de obicei interpretând pasaje individuale mai degrabă decât cărţi întregi. Cel mai timpuriu comentariu complet despre Cartea Apocalipsei, considerat a fi unul dintre cele mai timpurii comentarii, a fost făcut de Victorinus de Pettau în jurul anului 300 d. Hr. O prezentare generală a diferitelor expuneri profetice din secolul al III-lea până în secolul al V-lea demonstrează că profeţiile erau interpretate în mod uniform într-un cadru istoricist de către scriitorii latini ( mai târziu catolici ).

Privind spre împlinirea viitoare a anumitor pasaje profetice, teologii creştini au tras concluzia că evenimentele profeţiei biblice ( mai ales aşa cum sunt conţinute în cărţile Daniel şi Apocalipsa ) cuprind întreaga Epocă a Bisericii de la Înălţarea lui Iisus până la A Doua Venire a Sa.

De-a lungul epocii medievale interpretarea istoricistă s-a modificat tot mai mult şi s-a dezvoltat prin expunerile lui Andrei,  Primasius (ambii din sec. VI ), Beda ( 730 d. Hr. ), Anspert, Arethas, Haymo şi Berengaud ( toţi din sec. IX ).


Istoricismul până la Reformă

Forma largă a istoricismului a dominat în creştinism din secolul al IV-lea până la Reformă. Prefigurând revolta care urma să vină, episcopul catolic Arnulf de Orleans a fost primul care a aplicat profeţia despre Omul Fărădelegii, din II Tesaloniceni 2, 3-9, la papalitate. Aceeaşi interpretare a fost dată de abatele catolic  Joachim de Floris  în 1190 şi de arhiepiscopul Eberhard II în 1240.

Din Reformă şi Contra Reformă, reformatorii şi catolicii au inventat diferite scheme de interpretare pe care ei le-au folosit fiecare pentru a pretinde că celălalt era biserica apostată. De la reformatori a apărut paradigma istoricistă.
Drept urmare, au prins rădăcini poziţiile pro-catolice când iezuitul doctor în teologie Francesco Ribera a propus futurismul în 1590, şi când  spaniolul iezuit Luis de Alcazar a propus preterismul.
         

          Interpretări istoriciste protestante

     Reforma Protestantă s-a născut ca reacţie la doctrinele catolice ale  mântuirii numai prin fapte şi identificând papalitatea cu Antichristul. Istoriciştii protestanţi au văzut profeţia împlinită prin secole şi intrând în epoca modernă. Mai degrabă decât să se aştepte ca un singur Antichrist să stăpânească pământul în timpul unei perioade viitoare a Marelui Necaz, Martin Luther, Jean Calvin şi alţi reformatori protestanţi au văzut Antichristul ca o caracteristică prezentă a lumii timpului lor, împlinită în papalitate.
……………………………………………………………………..


Istoricismul modern

Secolul al XIX-lea a fost un şuvoi semnificativ de gândire profetică. Deşi paradigma istoricistă, împreună cu pre- sau postmilenialismul ei, cu principiul zi - an şi cu vederea Antichristului papal a fost dominantă în mediul erudiţiei  protestante engleze în mare parte a perioadei de la Reformă până la mijlocul secolului al XIX-lea ( şi continuă să găsească expresie în unele grupuri astăzi ), ea nu a fost singura  ofertă pe mai larga piaţă pre- sau noncritică. Ivindu-se în Marea Britanie şi în Scoţia, William Kelly şi alţi Fraţi din Plymouth au devenit exponenţii de frunte ai  eshatologiei premileniale. Până în 1826, interpretarea literalistă a profeţiei s-a instalat şi dispensaţionalismul a văzut lumina zilei. Interpretarea dispensaţionalistă a derivat din modelul istoricist de a interpreta cărţile Daniel şi Apocalipsa  şi din teoria că era o lacună în împlinirea profetică propusă de futurism, dar dispensaţionalismul a luat o poziţie hotărât anti-catolică.” 



C)   Comentariul arhiepiscopului rus Averchie Tauşev

Cele şapte Biserici reprezintă  şapte perioade istorice creştine.

„Există opinia că cele şapte Biserici reprezintă şapte perioade de timp de-a lungul întregii existenţe a Bisericii creştine  de la întemeierea ei până la sfârşitul lumii:
1)    Biserica Efesului reprezintă prima perioadă , cea a Bisericii Apostolice, care a trudit mult şi nu a obosit în lupta cu primii eretici, nicolaiţii, însă a renunţat curând la obiceiul cel bun de a face bine altora – părtăşia bunurilor ( iubirea dintâi );
2)    Biserica Smirnei reprezintă a doua perioadă, cea a persecuţiilor împotriva Bisericii, persecuţii care au fost zece în total;
3)    Biserica Pergamului reprezintă a treia perioadă, cea a Sinoadelor ecumenice sau a combaterii ereziilor, cu ajutorul sabiei cuvântului lui Dumnezeu;
4)    Biserica Tiatirei este a patra perioadă, cea a înfloririi şi răspândirii creştinismului printre noile popoare ale Europei;
5)    Biserica Sardesului este epoca umanismului şi a materialismului din secolele XVI-XVIII;
6)    Biserica Filadelfiei este penultima perioadă din existenţa Bisericii, epoca contemporană, când Biserica are într-adevăr o putere mică în societate şi este supusă unor noi persecuţii, fiind necesară răbdarea;
7)    Biserica Laodiceei este ultima şi cea mai înspăimântătoare perioadă dinaintea sfârşitului lumii, caracterizată prin indiferenţă faţă de credinţă şi prin bunăstare materială.”[6]


Din rusă în engleză  comentariul arhiepiscopului Averchie a fost tradus de preotul Serafim Rose.  Averchie a murit în anul  1976, iar Serafim în 1982.


         Rose, la perioada Laodiceea, a adăugat următoarea notă în partea de jos a  paginii 96:


         „Oare această ultimă perioadă nu a început deja în anii  `80 ? Judecând după indiferenţa creştinilor ortodocşi, care ar trebui să aibă o credinţă arzătoare şi să îi lumineze pe ceilalţi, după fariseismul răspândit pretutindeni, după mulţumirea de sine într-o Ortodoxie formalistă, şi după nepăsarea cu care atât de uşor se strecoară în inimile noastre, ale celor care nu ne aflăm sub persecuţie, această perioadă într-adevăr a început.”


         Scriind despre însemnătatea arhiepiscopului Averchie în Biserica Orodoxă universală, Serafim Rose ne dezvăluie următoarele:

         „Arhiepiscopul Averchie cita deseori cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul despre vremurile de pe urmă: “Cu toate că numele de creştin se va auzi pretutindeni şi vor fi pretutindeni biserici şi slujbe religioase, toate acestea vor fi doar o aparenţă, în realitate fiind vorba despre o adevărată apostazie.”[7]


         D) Aspect parenetic-consolator


         Mântuitorul şi Judecătorul nostru Iisus Hristos ne cheamă la biruinţă.
Selectez câteva din îndemnurile Lui transmise şi nouă prin intermediul Apocalipsei:

-         „Biruitorului, lui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”
-         „Biruitorul nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua.”
-         „Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie decât cel care-l primeşte.”
-         „Iar biruitorului şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele îi voi da stăpânire peste neamuri şi cu toiag de fier le va păstori şi ca pe vasele de lut le va sfărâma, aşa cum Eu am primit putere de la Tatăl Meu.”
-         „Biruitorul va fi îmbrăcat astfel în veşminte albe. Şi numele lui nu-l voi şterge din cartea vieţii. Şi-i voi mărturisi numele înaintea Părintelui Meu şi înaintea îngerilor Săi.”
-         „Biruitorul, pe el îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi  şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu – al Noului Ierusalim, care se pogoară din cer  de la Dumnezeul Meu – şi numele Meu cel nou.”
-         „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Biruitorului, lui îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, aşa cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe tronul Său.”
-         „Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi! Peste aceştia moartea cea de-a doua nu are putere, ci ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El de-a lungul miilor de ani.”
-         „Să nu pecetluieşti cuvintele profeţiei acestei cărţi, căci vremea e aproape. Cel ce-i nedrept să mai nedreptăţească; cel ce-i spurcat să se mai spurce;  şi cel ce este drept să mai facă dreptate; şi cel ce este sfânt să se mai sfinţească. Iată, Eu vin curând. Iată, Eu vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca fiecăruia să-i dau după cum îi este fapta…”
-         „Fericiţi cei ce-şi spală veşmintele, pentru ca să aibă ei putere peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate! Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi toţi cei ce iubesc şi lucrează minciuna! Eu Iisus l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici…”


[1] Savvas Agouridis, COMENTARIU LA APOCALIPSA SFÂNTULUI IOAN, traducere de  Preot Prof. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004, p. 37.
[2] Idem, ibidem.
[3] Catholic Encyclopedia, Apocalypse, Interpretation,
[4] The Book of Revelation, From Wikipedia, the free encyclopedia, Interpretations, Eastern Orthodox Interpretation
[5] Historicism ( Christianity ), From Wikipedia, the free encyclopedia, History
[6] Arhiepiscop Averchie Tauşev, APOCALIPSA SFÂNTULUI IOAN, un comentariu ortodox, Cuvânt înainte de Pr. Serafim Rose, traducere din engleză de Felix Truşcă, Editura Sofia, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Bucureşti, 2005, pag. 95-96.
[7] Arhiepiscopul Averchie, Adevărata Ortodoxie şi lumea contemporană ( în limba rusă ), Jordanville, 1971, p. 21, după Arhiepiscopul Averchie, APOCALIPSA  SFÂNTULUI IOAN, un comentariu ortodox…., p. 17