de Pr. Protopop
Vasile Gafton
Pentru toți cei care
au ratat, asemeni lui Adam, atingerea de pomul
vieții și s-au situat, prin alegerea lor liberă, într-o existență marcată
de pendularea permanentă între avatarurile binelui și răului, viața nu este
întotdeauna ușoară. Ba, am putea spune că este chiar grea. Unii, adaptându-se
din mers la cerințe și oportunități diverse și, adoptând cameleonic culoarea
mediului ambiant, au reușit și reușesc să supraviețuiască mai mult decât
acceptabil, însă, pentru alții, mai precis, pentru cei care nu reușesc să se
adapteze la viața dură și extrem de agitată cu care iau contact zilnic în lume,
nu rămân prea multe șanse. Pentru ei ar trebui, probabil, să fie cert un lucru:
n-au școala vieții.
Ce-o fi însemnând
această școală!? Ce se învață în
cadrul ei, din moment ce vocile care îi acordă o mai mare importanță decât
oricărei alte școli nu sunt deloc puține? În principiu, școala vieții te învață cum să te descurci, cum să trăiești în lume. Dar, firesc, ne putem întreba: cum
să trăiești și cum să te adaptezi la o lume în care, la un moment dat, vei muri?
Simplu. Îmbolnăvindu-te de nervi. De ce? Deoarece, constatarea lui C.G. Jung,
părintele psihologiei analitice, este aceea că, oamenii se îmbolnăvesc de nervi atunci când se mulțumesc cu răspunsuri
insuficiente și false la întrebările vieții. Ei caută poziție, căsătorie,
reputație, succes exterior și bani și rămân nefericiți și nevrotici, chiar dacă
au obținut ce căutau (...) viața lor n-are destul conținut, n-are sens[1]. Au pierdut
credința.
Așadar, școala vieții este o școală a vieții ce
se desfășoară în cadrele lumii. În consecință, în majoritatea cazurilor, cei
care îi urmează cursurile învață să
trăiască lumea, în lume, ca lumea, după regulile lumii, însă, din păcate, nu o
viață adevărată, ci o viață care nu oferă altceva decât fulgurații ale unor satisfacții
fără consistență. Cu alte cuvinte, la școala
vieții, urmașii lui Adam învață cum
se cos laolaltă frunzele de smochin menite să acopere și/sau să ascundă
goliciunea sufletească a unor oameni care L-au pierdut pe Dumnezeu.
Deci, cumulând cele
spuse până în acest punct, ajungem la constatarea că, școala vieții, în sine, fiind o școală
care ne învață să ne adaptăm la lumea în care vom muri este, mai degrabă, o școală a morții, o școală ale cărei învățături/conținuturi te pot conduce
spre un succes care, în definitiv, poate să ucidă. Și, astfel, putem observa
cum, din școală a vieții, școala vieții chiar se transformă într-o veritabilă și extrem de eficientă școală a
morții. De ce?! Deoarece această școala
vieții a cărei valoare este atât de mult clamată și apreciată de unii, te
deposedează de tine însuți, așa încât, oricât ai crede că te ajută ea să te
adaptezi la ceilalți, de fapt, te face să cazi victimă unui spirit colectiv
care te anulează, făcând din tine un biet figurant pe scena teatrului vieții[2].
În fond, nu există
nicio instituție care să se numească așa, școala
vieții. Însă, cursurile acestei școli
le începe omul de timpuriu, încă din familie, din primii ani ai vieții. Primii
ani petrecuți în familie aveau, odinioară, o reală importanță în privința
conturării unui caracter raportat foarte sănătos la credința în Dumnezeu,
precum și la ideile de bine și rău și, orientat spre interiorizarea unei
conduite orientate cu precădere spre Bine. Acea conduită odată dobândită, rămânea
vizibilă apoi pe tot parcursul vieții. În orice caz, omul știa că, din momentul
integrării lui în comunitate va avea de suportat, mai tot timpul, judecata de
valoare a celorlalți. Judecata de valoare colectivă, care era exprimată
întotdeauna în funcție de acei primi ani de acasă sau, cei șapte ani de acasă, îi statua omului foarte clar locul în
comunitate, arătând, fie că avea cei șapte ani, fie că nu-i avea.
Ce mai învață azi copiii
în primii ani petrecuți în familie? Din păcate, în multe familii copiii învață
azi la cursurile școlii vieții cum să
se folosească de oameni ca să le fie bine, în loc să fie învățați de părinții
lor cum să se folosească de Bine, ca să fie oameni. Din cauză că nu se mai
învață utilizarea Bine-lui în formarea caracterelor, ci, mai degrabă,
caracterele se formează prin totala eludare a credinței și a valorilor morale, se
poate observa cum se accentuează dezechilibrul societății umane, societate care
a început să gesteze în sânul ei trândăvia spirituală, goana după profit, incapacitatea omului de a trăi total, în stare de
conștiință, de a cunoaște și a respecta legile jocului vieții, legile nescrise
cu care ne-a dăruit generoasa natură pentru a putea fi mai buni și nu de frica
judecății[3].
Și astfel, omul,
ființa care a căpătat ca ideal al stării sale existențiale iubirea, se oprește
aproape de fiecare dată la invidie. Ce este invidia? Singura formă afectuoasă care
se poate naște în sufletul omului educat la școala
vieții și singura capabilă să exprime cunoștințele dobândite. Se naște,
totuși, și o formă de credință în sufletul celui proaspăt școlit pentru viață,
însă, ce fel de credință? Credința care se naște în sufletul omului astfel
educat este și ea contrafăcută. Acea credință se manifestă ca speranță -
transformată mai apoi în certitudine -, că, va reuși, cumva, să înlocuiască
iubirea - care-l deranjează chiar și atunci când doar se pomenește de ea - cu
invidia. Așa crede el că trebuie și asta crede el că-l motivează pentru a merge
mai departe, pentru a fi în rând cu lumea.
Și are dreptate. Altfel, nici nu poți fi în rând cu lumea.
Astfel el, omul, care
este unic, nu mai are liniște, nu mai are așezare știind că mai există și alții
ca el în lume, știind că mai există și ceilalți
și, în consecință, se vrea tot timpul ca ei, ca ceilalți. Dar, dacă iubirea îl motivează să fie pentru și împreună
cu ceilalți, invidia, în schimb, îl
determină să se vrea în permanență deasupra tuturor celorlalți. Se crede
îndreptățit să își dorească acest lucru deoarece este conștient că vrea acest
lucru. Însă, toți oamenii sunt conștienți de acest fapt și împărtășesc aceleași
(non)valori pe care le primesc din societatea în care trăiesc și, chiar dacă nu
sunt întru totul pregătiți să recunoască sau, nu sunt întru totul de acord cu ele, totuși, le
acceptă zi de zi[4]. Dar, oare, toți reușesc
să fie deasupra tuturor celorlalți? Cu siguranță că, nu. Ce se întâmplă atunci cu
cei care nu reușesc?
Invidia, îi va face pe toți să aspire
mereu la același lucru și să se complacă în permanență în mocirla propriei
existențe contrafăcute.
Dar, până unde merge
invidia? Invidia nu merge nicăieri. Invidia ucide. Totul rămâne închis în om. Gândurile
lui, sentimentele, trăirile, rămân în el și-l macină din interior, așa încât,
voind să le depășească, voind să-și depășească limitele pe care i le impun
aceste trăiri el se transformă încet, încet într-un adevărat vortex care este gata să-i înghită pe
ceilalți oameni și lumea întreagă. Numai că și mulțimea, care odinioară era
comunitate, se comportă în mod similar. Diferența constă în faptul că omul
încearcă să se ascundă în mulțime, așa încât, descoperă posibilitatea de a se
integra, de a se pierde în mulțime, în masa amorfă a oamenilor.
În mulțime se simte
ușurat, liber și protejat de propria ființă, căreia îi supraviețuiește. Însă, nici
în mulțime nu scapă de invidie, ci, așa cum spunea Elias Canetti, în actul supraviețuirii, fiecare este
dușmanul celuilalt (...) satisfacția supraviețuirii fiind un soi de voluptate,
un soi de pasiune periculoasă și nesățioasă care se amplifică cu fiecare
ocazie, astfel încât, cu cât mai mare este mormanul de morți printre care te
afli în viață, cu atât este mai frecventă această experiență, cu atât este mai
puternică și mai inevitabilă este nevoia de a o avea[5].
Iubirea, în schimb,
urcă până la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu
este iubire (I In. 4, 8). Din acest motiv, în familie ar trebui să se învețe
iubirea și să se rezolve/dizolve aceste tendințe de a educa strict utilitarist
și extrem de pragmatic copiii, tendințe care, în loc să formeze caracterul, mai
degrabă îl deformează. Familia trebuie să educe copiii întru iubire și, așa cum
am mai spus, întru bine, de la început, până când aceștia vor deveni membri ai societății
și, pe tot parcursul socializării lor. Altfel, ceea ce va livra familia societății
nu va fi altceva decât niște oameni
frustrați, care vor voi să-și atingă țelurile cu orice preț, aceasta însemnând
că ei vor fi gata oricând să-i calce în picioare pe ceilalți, numai pentru a le
fi lor bine. Și, în fond, ce-ar putea face altceva, decât să se conformeze unei
societăți care are nevoie ca noi să fim
orgolioși, amăgiți, nesiguri și nefericiți, deoarece, așa trebuie să fie oamenii civilizați: să mintă și să se
prefacă[6].
Ori, dacă imaginea
descrisă nu ne place, atunci, așa cum spunea părintele Arsenie Boca, dacă dorim
să întâlnim în lume, în societate, Oameni, atunci să-i naștem și să-i educăm în
familie în acest fel. Ne sprijină în acest sens și o altă familie, mai mare,
care este Biserica și, o altă școală
și anume, școala vieții liturgice, care îl
transformă pe credincios în membru viu al Trupului lui Hristos, dispus să vadă
lumea și să lucreze precum Acela[7].
Mântuitorul Iisus
Hristos a venit în lume luând trup omenesc, pentru a ne da nouă, oamenilor,
posibilitatea de a ne apropia atât de mult de Dumnezeu încât să putem să gustăm
prin participare personală, prin cele ale noastre, omeneşti, pe cele
dumnezeieşti. Din acest motiv, Biserica este Trupul lui Hristos pe care Îl
constituim noi, toţi credincioşii, atunci când ne regăsim în acea Taină a
Adunării, cum spunea părintele Alexander Schmemann.
Constituind Trupul
lui Hristos-Biserica, noi avem posibilitatea de a participa la viaţa lui
Hristos, cu Care suntem uniţi prin Duhul Sfânt într-o singură viaţă şi o
singură realitate, atât fizică, cât şi spirituală, şi devenim, prin participare
la viaţa Dumnezeului Celui Viu, prin înfiere, fiii Tatălui ceresc[8].
Astfel, noi avem viaţă şi familiile noastre au viaţă din viaţa lui Dumnezeu,
căci, aşa cum se spune în cartea Faptelor Apostolilor, în El avem viaţă şi ne mişcăm şi suntem (F. Ap. 17, 28).
Ce înseamnă aceasta?
Pentru ce este important acest lucru? Ei bine, pentru faptul că noi, oamenii,
descoperim dintr-odată că avem posibilitatea de a realiza o legătură cu
Dumnezeu în Hristos, însă, o legătură specială, organică, devenind familia lui
Dumnezeu (Efes. 2, 19). Ori, Dumnezeul Acesta, a Cărui familie suntem se află
în centrul istoriei şi, de bună seamă că dacă El Se află acolo, şi familia Lui,
adică noi, oamenii, ne aflăm tot acolo[9].
Iată soluția: să nu
mai fim în permanență frământați de mentalitatea
eficienței, ci, să încercăm să ne cultivăm sensibilitatea în direcția
evaluării nu prin judecăți de valoare, ci prin sfințenie, sfințenie care, prin însăși rațiunea existenței ei,
răspândește slavă și transfigurează (...) deoarece, în orice vreme, sfinții,
care sunt reflectarea prezenței tainice a slavei lui Dumnezeu, au o influență
profundă asupra societății[10].
Influență asupra
societății are și prelungirea sau
continuarea experienței liturgice în afara zidurilor bisericii, în lume, prin prezența dinamică a creștinului,
care trebuie să fie preocupat în permanență de găsirea modalităților potrivite
de a exprima trăirea cultului în viața lui personală zilnică, precum și în
viața socială, ceea ce va duce, într-un final, la transformarea Liturghiei în
viață și a vieții personale a creștinului în cult, cântare și slăvire a lui Dumnezeu[11], prin aceasta,
omul având posibilitatea accederii de la roadele pomului cunoștinței binelui și răului la cele ale pomului vieții.
[1] În, Amintiri, vise, reflecții;
consemnate și editate de Aniela Jaffé, trad. de Daniela Ștefănescu, Ed.
Humanitas, București, 2010, p. 173
[2] Ibidem., p. 118
[3] Cf. Dorel Vișan, Cine-i păzește
pe paznici, Ed. Princeps Edit, Iași, 2012, p. 22
[4] Jules Evans, Filosofie pentru
viață și alte situații periculoase, trad. din engleză de Dan Crăciun, Ed.
Publica, București, 2013, p. 19
[5] În Masele și puterea, Ediția
a doua, revizuită, trad. din limba germană de Amelia Pavel, Ed. Nemira,
București, 2009, p. 303-307
[6] Cf. Jules Evans, Filosofie
pentru viață și alte situații periculoase, op. cit., p. 219
[7] Cf. Anastasie (Yannoulatos) Arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii,
Misiune pe urmele lui Hristos, Studii
teologice și omilii, trad. din limba greacă, Diac. Dr. Ștefan L. Toma, Ed.
Andreiana, Sibiu, 2013, p. 108
[8] Mitropolitul Antonie de Suroj, Dumnezeu şi omul, trad. de Luminiţa
Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p.116
[9] În legătură cu aceasta, vezi Mitropolitul
Antonie de Suroj, op. cit., p. 94-98
[10] Ibidem., p. 179
[11] Anastasie (Yannoulatos) Arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii, Misiune pe urmele lui Hristos, op. cit.,
p. 109
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu