marți, 4 iunie 2013

Politica socială şi religioasă a lui Constantin cel Mare - Relaţiile dintre stat şi Biserică

de Pr. Florin Ivănuşcă
Parohia NOU  ROMÂN





E greu de apreciat dacă convertirea împăratului Constantin a fost definitivă de la bun început, dar, odată declarat pentru creştinism, el a progresat continuu pe această cale ce a dus în cele din urmă la  botezul său, cu puţin timp înainte de moarte, în mai 337.  În acelaşi  timp, el „şi-a menţinut titlul  păgân de „pontifex maximus”, nu pentru că nu era convins de creştinism, ci pentru că acest titlu îi dădea autoritate în faţa păg­­ânilor. ( Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I., Editura Trinitas, Iaşi, 1999, p. 74) Dacă împăratul ar fi renunţat atunci la el, îşi ridica un rival periculos, încă puternic prin numărul adepţilor săi.

Odată cu publicarea Edictului de la Milan din ianuarie 313 începe „Epoca de aur a creştinismului”, o perioadă de maximă înflorire şi propăşire spirituală. Se pune acum început principiul „Simfoniei bizantine” între Stat şi Biserică.   Împăraţii bizantini au stabilit astfel „raporturi de colaborare, ca între două puteri deosebite şi autonome, dar asociate, care convieţuiau şi conlucrau pentru binele aceluiaşi popor.” ( Prof. Teodor M. Popescu, „Cinci sute de ani de la căderea Constantinopolului”, Ortodoxia, nr. 3, 1953, Bucureşti, p. 387). Legislaţia civilă se va îngriji de organizarea materială a Bisericii, iar învăţăturile morale şi canoanele bisericeşti vor deveni legi civile.

Decretele imperiale date de Constantin cel Mare după anul 313 vor  favoriza în mod clar creştinismul. Clericii sunt scutiţi de taxe, Biserica este scutită de dări, i se înapoiază tot ceea ce i s-a răpit. Se acordă sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului. Biserica primeşte  dreptul de eliberare a sclavilor şi episcopilor li se dă dreptul de a judeca pe cei ce n - ar voi să fie judecaţi după legile statului.
Respectul pe care împăratul Constantin cel Mare îl avea faţă de creştinism l-a făcut pe acesta să  înlăture din legile penale dispoziţii şi pedepse „contrare spiritului creştinismului, ca: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roşu). S-a îmbunătăţit tratamentul din închisori. S-au adus restricţii luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de lupte (…) S-a modificat în spirit creştin, legislaţia referitoare la căsătorie, la părinţii fără copii, s-a îngreunat divorţul, s-a pedepsit adulterul şi siluirea, sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, prin ajutoare date părinţilor săraci. S-au luat măsuri de protecţie şi ajutor pentru săraci, orfani, văduve şi bolnavi. ( Pr. prof Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Seminarii Teologice, Esitura IBM  al BOR, Bucureşti, 1992,  p.150)
Aceiaşi fervoare religioasă o întâlnim şi la ceilalţi membrii ai familiei imperiale.  Mama sa - Elena, soţia sa -  Fausta, sora sa - Anastasia, fiica sa -  Constantina, au dăruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi, la Ierusalim, Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma şi Constantinopol ridicându-se biserici măreţe cu ajutorul lor.
În memoria colectivă  a creştinilor a rămas mai ales mama Sfântului Împărat, Sfânta Elena, prăznuită împreună cu fiul său la data de 21 mai a fiecărui an. Aceasta a descoperit la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci şi datorită ei  pelerinajele la  Locurile Sfinte au luat o mare amploare.

În cele ce urmează ne vom îndrepta atenţia asupra câtorva dintre iniţiativele promulgate de Sfântul Constantin cel Mare, măsuri ce au avut un impact deosebit de important din punct de vedere religios şi social pentru epoca respectivă .

A.  Promovarea în demnităţi publice a creştinilor cu comportament moral ireproşabil  
Texte din  Codexul Teodesian, Socrate, Sozomen sau Eusebiu, conţin referiri la „o seamă de prescripţii care urmăresc integrarea creştinilor în structurile sociale şi politice ale imperiului.” ( Pr. asist. dr. Ovidiu Panaite, „Perioada constantiniană ca model al coexistenţei Stat – Biserică ”, Revista Teologică, nr. 3, 2006, Sibiu, p.59 )  Imediat ce marele  împărat a preluat puterea, a căutat să aşeze în funcţiile importante persoane cât mai de încredere. Şi-a îndreptat atunci atenţia mai ales către creştini, aceştia fiind încurajaţi să intre în politică şi administraţie.
Cei mai mulţi dintre guvernatorii numiţi de el vor fi din rândul creştinilor. Demnitarii creştini erau favorizaţi faţă de cei păgâni, „li se dădea îngăduinţa să se mândrească cu acest nume; dar dacă nu erau de această credinţă, nu le mai era îngăduit să jertfească idolilor(Eusebiu de Cezarea, Scrieri  II, Viaţa lui Constantin, Cartea II, 44, PSB. 14, Editura IMB al BOR, Bucureşti, 1991 p. 110.)
Printre sfetnicii împăratului s-au aflat reprezentanţi de seamă ai Bisericii precum Eusebiu, episcop al Cezareii Pontului, episcopul Miltiade al Romei, episcopul semi - arian Eusebiu de Nicomidia, cel care l-a botezat, sau vestitul episcop Osius de Cordoba, un apropiat colaborator şi consilier al lui Constantin. (Pr.pof. dr Nicolae Chifăr, „Constantin cel mare - primul împărat creştin”,  Revista Teologică, nr. 3, 2006, Sibiu, p.32)

B.  Consacrarea duminicii ca zi obligatorie de repaus în imperiu, pentru creştini şi păgâni
Prin edictul dat de împăratul Constantin cel Mare la data de  3 martie 321 s-a dispus respectarea Duminicii ca „ zi de repaos pentru toţi supuşii imperiului roman, inclusiv pentru cei care-şi desfăşoară activitatea la tribunalele romane. De la respectarea acestei legi au fost exceptaţi doar cei care îndeplineau munci urgente, de sezon, în agricultură.” ( Pr. Asist. Nicolae Dură, “Dispoziţii canonice privind cinstirea Duminicii”, Ortodoxia, nr. 2, 1981, Bucureşti, p. 214).
 Într-un alt edict dat în acelaşi an, la data de 3 iulie „se aproba ca în zi de Duminică să se elibereze sclavii şi să se redacteze de Biserică actele de eliberare ale acestora.” ( Ibidem, p.215)   
Prin această dispoziţie împăratul venea în sprijinul creştinilor, oferindu-le prilejul de a-şi putea săvârşi serviciu liturgic duminical fără a fi tulburaţi de îndatoririle obşteşti. Creştinii cinsteau de mult această zi şi Sfântul Constantin nu face decât să recunoască şi să consfinţească o stare de fapt.

C.  emiterea de monede cu monograma creştină

Din  anul 317 împăratul a început să bată monede  inscripţionate cu monogramul creştin. El va emite moneda de aur cunoscuta sub numele de aureus sau solidus, ce va rămâne monedă de schimb  pâ­nă în vremea împăraţilor Comneni (sec. XI). Tot Constantin va emite şi o monedă nouă de argint (siliqua) si una de bronz (follis), care vor reprezenta banii obişnuiţi folosiţi în afacerile curente. Tot în domeniul economic Constantin a luat şi  o serie de măsuri cu scopul de a consolida procesul de stabilizare a preturilor şi reducere a inflaţiei.

D. diminuarea rolului vechii capitale (cedarea palatului imperial de la Lateran către episcopul Romei) şi inaugurarea unei unei noi capitale şi catedrale creştine la Byzantion (Constantinopol - 11 mai 330), simbol al renaşterii şi înnoirii religioase şi social-politice a Imperiului Roman
 În momentul în care Constantin cel Mare s-a căsătorit cu cea de a doua soţie, Fausta, sora lui Maxenţiu, el a primit în administrare Palatul Lateran din Roma. Acest palat a fost oferit mai târziu de către Constantin cel Mare episcopului Romei  Melchiade (311 – 314), devenind locuinţa suveranului pontif.  Data exacta a donării nu este cunoscuta însă se crede că s-a realizat pentru a găzdui un sinod în anul 313, sinod ce a dus la declanşarea schismei donatiste, prin declararea donatismului ca erezie.
Cu fonduri de la împărat, vechea basilică a palatului a fost lărgită şi înfrumuseţată, devenind catedrala Romei şi  scaunul papilor. Sfinţirea oficială a bisericii cât şi a anexelor a fost făcută de papa Silvestru I în anul 324.  Pe uşa centrală se găseşte scris: „Lateran, cea mai sfântă biserică dintre bisericile oraşului şi ale lumii”, fiind socotită ca importanţă deasupra tuturor celorlalte biserici catolice, chiar şi deasupra Basilicii Sfântul Petru din Vatican.

Noua capitală a Imperiului


Constantin cel Mare a rămas singurul stăpân al Imperiului după eliminarea lui Liciniu (324), cel care în ultima parte a vieţii sale s-a dovedit un aspru prigonitor al creştinilor din Orient. Este momentul în care Constantin i-a hotărârea de a restaura  antica cetate Byzantion , o colonie grecească întemeiată pe Bosfor în sec. 7 î. Hr. şi de a face din ea capitala imperiului său.


De ce a fost aleasă respectiva locaţie? Mai ales din raţiuni strategice şi economice, căci de aici se putea supraveghea frontiera cea mai ameninţată a Imperiului, cea a  Dunării şi erau aproape de duşmanul persan, putându-se interveni urgent pe cale militară. Totodată, schimburile comerciale dintre oraşele port de la Marea Neagră şi cele din bazinul mediteranean nu se puteau face decât  prin strâmtoarea numită azi Bosfor – Dardanele, iar aici se găsea noul oraş fără aprobarea căruia nu se putea trece.

Constantin a construit un oraş nou, mutând hotarele vechiului oraş cam cu 4 km şi mărind cam de 4 ori suprafaţa sa. Decizia de construire a fost luată în noiembrie 324 iar construcţia a durat mai puţin de 6 ani, la data de 11 mai 330, în prezenţa împăratului noul oraş fiind inaugurat.


La lucrările de construcţie ale  palatului, ale bisericilor şi a hipodromului au lucrat zi si noapte zeci de mii de meşteri  şi muncitori. La fel ca şi Roma, oraşul e construit pe 7 coline şi împărţit în 14 districte administrative. Există şi aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiţi clari (remarcabili) şi nu clarissimi (deosebit de remarcabili).
Palatul imperial a fost construit in perimetrul în care  în zilele noastre se află la Istambul  Moscheea Sultanului Ahmet numită şi Moscheea Albastra. Hipodromul a fost proiectat pentru o capacitate de 50.000 de locuri.
În Constantinopol au fost construite mai multe locaşuri de cult între care cele mai importante au fost: Biserica Sfinţilor Apostoli, Biserica Sfânta Sofia, Biserica Sfânta Irina.
La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a oraşului, ca nouă capitală a Imperiului Roman. Oraşul va fi închinat de către întemeietorul său Sfintei Fecioare, cu prilejul inaugurării săvârşindu-se o slujbă în biserica Sfânta Irina. Festivităţile civile  au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunţau întregii lumii evenimentul.
Populaţia oraşului va creşte constant, la sfârşitul domniei lui Constantin în 337, oraşul  numărând  deja mai multe zeci de mii de locuitori.  La începutul sec. al V-lea zidurile construite de Constantin, care cuprindeau o suprafaţă de 750 ha., se vor dovedi prea strâmte; Teodosie al II-lea va dubla suprafaţa ajungând pana la 1.450 ha., iar o nouă extindere va avea loc în sec. al VII-lea prin includerea cartierului de Nord,  al Vlahernelor în care se afla celebrul sanctuar al Maicii Domnului.  În timpul împăratului  Justinian (521 -565) populaţia va ajunge la aprox. 400.000 de locuitori.

Bibliografie:
  v Chifăr,  Pr.pof. dr Nicolae, „Constantin cel mare - primul împărat creştin”,  Revista Teologică, nr. 3, 2006
 v Chifăr, Pr. Nicolae, „Istoria creştinismului”, vol. I., Editura Trinitas, Iaşi, 1999
 v Dură, Pr. Asist. Nicolae, “Dispoziţii canonice privind cinstirea Duminicii”, Ortodoxia, nr. 2, 1981
 v Eusebiu de Cezarea, Scrieri  II, „Viaţa lui Constantin”, Partea a II - a,  PSB. 14, Editura IMB al BOR, Bucureşti, 1991
 v Panaite,  Pr. asist. dr. Ovidiu, „Perioada constantiniană ca model al coexistenţei Stat – Biserică ”, Revista Teologică, nr. 3, 2006
 v Popescu, Prof. Teodor M., „Cinci sute de ani de la căderea Constantinopolului”, Ortodoxia, nr. 3, 1953,
 v Rămureanu, Pr. prof Ioan, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Seminarii Teologice, Editura IBM  al BOR, Bucureşti, 1992



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu