„Nădejdea
creştină este nădejdea noastră în Hristos şi în fericirea veşnică, făgăduită
de Hristos. El este tot ce ne-am putea dori să avem mai de preţ în această
viaţă. «El va mântui poporul Său de păcatele lor» (Matei 1, 21). «Bucura-m-aş să mă duc la rai, dar păcatele
nu mă lasă», spun mulţi creştini, care habar n-au de nădejdea creştină, ca
şi cum păcatele ar fi un zid de netrecut. Nu este aşa. Aş zice că acest zid a
fost năruit prin Cruce, prin moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a
deschis Raiul lui Dumnezeu celor ce se căiesc. De aceea vin şi stărui că
trebuie să învăţăm cum să nădăjduim în Hristos, fiindcă nu orice nădejde este
creştinească,adevărată, mântuitoare. Voi arăta, deci, calităţile nădejdii
creştine: temeinicie, tărie, deplinătate. Mai sunt şi alte caracteristici după
care putem şti că avem nădejde creştină. Voi spune că nădejdea creştină respiră prin
rugăciune aşa cum respirăm aerul prin plămâni; se susţine şi se întăreşte prin Dătătoarele-de-viaţă
Taine, prin citirea şi ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, şi a scrierilor
Sfinţilor Părinţi, prin virtuţile fiecăruia dintre noi. Voi arăta că,
întrucât creştinul este fiinţă liberă şi raţională, creată după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, dar şi căzută (din proprie voinţă) sau îndepărtată de
Dumnezeu prin fărădelegi, trebuie să se apropie, prin credinţă, nădejde şi
dragoste, de chipul său cel dintâi. Vom da sfat fiecărui creştin să se
cerceteze pe sine cu luare aminte: ce anume reprezintă în fiinţa lui asemănarea
cu Dumnezeu, partea sa de nemurire; îi voi spune să-şi îndrepte atenţia spre
inimă, să ţină seama de cerinţele ei, care se vădesc de cele mai multe ori în
conştiinţa omului, şi să le satisfacă neîntârziat. Inima ne cere să credem în
Dumnezeu şi în posibilitatea de a ne uni cu El, fiindcă ea îşi găseşte în
Dumnezeu pacea şi fericirea. Dar ea se poate lăsa şi amăgită, prin uneltirile
duhului întunericului şi prin stricăciunea originară, de toate cele pământeşti
care nu-i aduc nici pace, nici viaţă, nici fericire, ci doar necazuri şi
suferinţă, Unirea inimii cu Hristos, prin dragoste şi credinţă – aceasta le-o
vom dori celor ce vor asculta cuvântul nostru despre nădejde. Să
curmăm nădăjduirea noastră în bunurile pământeşti, în oameni, în onoruri, în
bogăţie, în desfătări trupeşti, iată, care trebuie să ne fie unica
dorinţă. Ne înecăm în păcate şi de multe ori ne cuprinde urâtul, disperarea,
pierim de mulţimea păcatelor. Eu aş vrea ca privirile tuturor să se îndrepte
către nădejdea noastră – Hristos, când ne aflăm în păcat, în necazuri, în toate
împrejurările vieţii, fericite sau nefericite, să pot convinge că El
este Dumnezeul celor ce se căiesc şi Mântuitorul celor ce se mântuiesc.
Să arăt că viaţa noastră este în Hristos, ca şi fericirea, lumina, bogăţia,
mâncarea, băutura – totul – şi să-i învăţ pe oameni că trebuie să tindă toată viaţa spre
Hristos, ca spre supremul ţel al vieţii noastre, iată ce mi-aş dori cel
mai mult să fac. Iisus este izvorul a tot ce e viu. Aş vrea să pot face astfel
încât fiecare dintre voi să-L numească din toată inima pe Iisus «Iisusul meu»,
«Mântuitorul meu». Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să strigăm vreodată:
«Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi? Şi braţul Domnului cui s-a
descoperit?»(Ioan 12, 38; Cf Isaia 53,1)”[1].
„Mijloacele
care chezăşuiesc nădejdea creştină: rugăciunea, mai cu seamă cea deasă,
mărturisirea sinceră a păcatelor când ne rugăm, citirea deasă a Cuvântului lui
Dumnezeu şi mai ales împărtăşirea cât mai deasă cu De-viaţă-făcătoarele Taine,
cu Trupul şi Sângele lui Hristos”[2].
„Călăuzele
noastre în nădejdea creştină: Domnul Iisus, Preacurata Sa Maică, toţi sfinţii,
proorocii, apostolii, mucenicii, ierarhii, cuvioşii; toţi s-au îndreptat spre
Dumnezeu în nădejdea mântuirii şi nimeni nu s-a ruşinat, toţi s-au mântuit.
«Nădejdea nu ruşinează» (Romani 5, 5) spune Scriptura, nici nu a ruşinat
vreodată”[3].
„Nădejdea
presupune aşteptarea unui bine de cae duci lipsă: «Iar dacă nădăjduim ceea ce
nu vedem, aşteptăm prin răbdare» (Romani 8, 25). Dar întrucât cel mai mare bine
la care putem spera este să nu mai păcătuim deloc şi întrucât nu avem acest
bine suferim zilnic de păcat, care ne poate duce la veşnică pierire, nădejdea
creştină trebuie îndreptată spre Hristos, ca spre izbăvitorul de păcate şi
Mântuitorul nostru”[4].
[1]
Sfântul Ioan de
Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 430-431.
[2]
Sfântul Ioan de
Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 432.
[3]
Sfântul Ioan de
Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 432.
[4]
Sfântul Ioan de
Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 433.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu