de Lucian OLARU
Motto: „Deschide mâinile
tale spre sărac, ca să nu
strige
către Dumnezeu împotriva ta”
„Un
nume (bun) este mai de preţ decât bogăţia; cinstea este mai preţioasă decât
argintul şi decât aurul.”[1]
„Adunaţi-vă
comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă
şi nu le fură”[2].
“Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui”
Mulţi
oameni afirmă cu o naivitate soră cu necredinţa: eu nu postesc deoarece o să mă
îmbolnăvesc, întrucât corpul meu este sensibil şi slăbănog din fire; sau: eu nu
pot primi Trupul şi Sângele Domnului cu aceeaşi linguriţă cu care au făcut-o
alţi zeci de oameni înaintea mea, deoarece este mare riscul de a lua microbi,
boli; sau: eu nu pot face milostenie, ş-aşa sunt sărac şi abia mă descurc de la
un salariu la altul, de voi da ceva şi la săraci, apoi voi sărăci de-a binelea;
Orice investiţie pe
plan economic are, fără-ndoială, riscurile ei; şi milostenia[3]
(sau arătarea milei noastre faţă de oameni) de orice natură, este însoţită de
riscuri mai mari sau mai mici; de multe ori o milostenie ne-dreaptă anulează
sau micşorează efectele sau beneficiile ei în planul spiritual.
Este cât se poate
de ridicolă teama de a sărăci de bani, de lucruri sau mâncare atunci când
ajutăm pe cineva, întrucât noi dăm o parte mică din cele care prisosesc
nevoilor noastre; cum putem spune că un fumător nu sărăceşte în urma satisfacerii acestui
viciu cumplit, dar sărăceşte dacă oferă câţiva lei unui bolnav anonim? Sau
cum va putea sărăci un proprietar de maşină dacă miluieşte cu câţiva lei pe un
orfan, când el arde benzină (uneori fără sens) şi plăteşte statului taxe
ridicole şi piperate, doar pentru a se bucura de „principiul comodităţii”? teama
de a sărăci se opune îmbogăţirii în Dumnezeu, aşa cum patimilor li se
opun virtuţile, binele se opune răului, iar milostenia se opune lăcomiei.
Totuşi, se poate
întâmpla ca cel milostiv să ajungă la o relativă stare de sărăcie, dar aceasta
este direct proporţională cu îmbogăţirea în Dumnezeu; adeseori Domnul ne
amiteşte că dacă tot vrem să fim bogaţi, atunci să căutăm să chivernisim cât
mai bine averea noastră: „Adunaţi-vă comori în cer, unde nici
molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură”[4].
Vrăjmaşul de
totdeauna al omului, diavolul, caută cu orice prilej să strice buna
chiverniseală; când un om credincios se statorniceşte puţin în virtutea
milosteniei, cel rău îl şi ispiteşte cu părerea prea bună despre sine însuşi,
cu trufia (cum că el a ajuns undeva cu faptele bune), sau chiar cu mândria –
păcatul cel mare şi înfricoşător care anulează orice virtute şi rupe fusceii[5]
scării spre cer, aşa încât omul prins în mreaja mândriei se prăbuşeşte
mai jos decât un necreştin.
Un alt risc al
acestei preocupări de a fi milostiv este acela de a crede că pentru a plăcea
lui Dumnezeu trebuie ca mai întâi să alergăm prin lume, să muncim, să strângem
bani, pentru ca mai apoi să îi dăm la săraci; acest raţionament este greşit,
după cum greşit este şi acela că „scopul scuză mijloacele”; este oare posibil
ca un zidar care zideşte şi tencuieşte case să nu-şi murdărească mâinile şi
hainele cu materia pe care o foloseşte? Sau un grăjdar care curăţă şi îngrijeşte
animalele, este posibil să nu-şi murdărească mâinile şi hainele cu mizeria de
care se atinge şi să nu îşi îmbibe pielea cu mirosul care îl înconjoară? De
bunăseamă că NU! Tot la fel este şi cu cel care aleargă după bani cu diferite
scopuri, (aparent nobile), nu se poate să nu-şi murdărească sufletul cu mizeria
banilor, cu iubirea de arginţi, aşa cum s-a întâmplat cu Iuda, trădătorul din
Evanghelie; la fel şi omul care priveşte la lucruri rele şi care îşi foloseşte
mintea la fapte rele, el însuşi îşi cară mizeria la suflet.
Este deosebit de importantă
predispoziţia inimii pentru fapte bune, pentru milostenie, pentru sfaturi bune, încurajări,
pentru rugăciune pentru aproapele; gândul (dorinţa) bun de a ajuta un sărac, chiar
dacă nu apucă a se materializa datorită unui mediu nefavorabil imediat,
Dumnezeu primeşte şi apreciază intenţia pozitivă izvorâtă dintr-o inimă curată
şi temătoare de Dumnezeu; dar şi invers: dacă avem gândul păcătos în minte, dar
el nu se materializează, – lipsind prilejul de a păcătui, – Dumnezeu
vede şi nu îi place ce vede,... se supără şi se întristează... dar dacă
revenim asupra gândului rău, îl dăm afară şi îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte, atunci
ne primeşte înapoi generos, asemenea tatălui fiului risipitor din Evanghelie.
“Mergi
şi fă şi tu asemenea”[6]
este
îndemnul pe care îl face Dumnezeu astăzi nouă tuturor: celor mari
(adulţilor sau celor bogaţi) şi celor mici (copiilor sau oamenilor simpli); cu
toţii trebuie să facem milă cu aproapele; sfântul Iacob, ruda Domnului, ne
învaţă că “judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă…” şi că
“mila biruieşte în faţa judecăţii”[7]. Fiecare dintre
noi avem nevoie de milă atunci când vine vorba de Judecata lui Dumnezeu,
întrucât mulţimea păcatelor şi relelor noastre covârşeşte bine de tot puţinele
fapte bune săvârşite pe parcursul vieţii; şi atunci, nimic nu ne poate
salva de la pieire decât numai mila lui Dumezeu; acesta este motivul pentru
care, de aşa multe ori la slujbele religioase din biserică ne rugăm de El: “Doamne
miluieşte!” Şi atunci este firesc ca şi noi să arătăm un picur de milă şi
compasiune faţă de cei dimprejurul nostru după cum ne îndeamnă şi Iisus în
pilda cu datornicul nemilostiv[8].
Înţeleptul Solomon
ne spune aşa: „Nu zăbovi a face bine celui ce are
nevoie, când ai putinţa să-i ajuţi. Nu spune aproapelui tău: «Du-te
şi vino, mâine îţi voi da!», când poţi să-i dai acum.”[9] Iar marele Vasile, arhiepiscopul din Cezareea Capadociei[10]
ne îndeamnă aşa: „Ai dat celui flămând;
dar ce ai dat rămâne tot al tău şi ţi se
va întoarce cu adaos. După cum grâul care cade în pământ dă rod celui ce
l-a aruncat, tot aşa şi pâinea dată celui flămând aduce mult folos mai târziu.
... «Semănaţi, spune Scriptura, pentru voi înşivă întru dreptate»[11]
Pentru ce te chinui, pentru ce te
munceşti, străduindu-te să închizi bogăţia în ziduri de lut şi de cărămidă?
«Mai bun este un nume bun decât bogăţie multă» (Pildele lui Solomon 22, 1)” [12].
Un
(re)nume bun la Dumnezeu este mai de preţ decât bogăţia care se scurge
printre degete aşa cum se scurge
apa prin sită; regele David, plin
de multă bogăţie şi mărire pământească trecătoare, a afirmat că omul milostiv „risipit-a,
dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului”[13] adică renumele bun dobândit la Dumnezeu nu este
trecător, iar faptele bune rămân exemplu pentru generaţiile de după noi şi sunt
scrise în Cartea Vieţii. De aceea, să fim convinşi că orice intreprindere
(intenţie) bună e de la Dumnezeu „Carele pretutindenea este şi pe toate le
plineşte”[14].
„Domnul iubeste
milostenia si dreptatea”[15]
şi
pe omul milostiv şi drept! Dacă avem o inimă bună, nepietrificată, încălzită de
lucrarea harului lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă o să înţelegem pe soţ sau
prieten, pe copilul nostru sau pe colegul de serviciu în momentele de cumpănă
sau de necaz când avem cu toţii impresia că nu ne mai înţelege nimeni; şi pe
sărac şi pe sărman îi putem înţelege fără a-i judeca, marginaliza şi fără a-i
ocoli; când vom avea o inimă aşa de prietenoasă, de îngăduitoare şi de îndatoritoare,
atunci putem să ne considerăm fericiţi, după cum ne îndeamnă apostolul
Domnului, Pavel: “Fericit este cel ce înţelege pe cel sărac şi netrebnic, că în ziua cea
rea îl va izbăvi pe el Domnul" (II Corinteni 9, 9).
În pilda Samarineanului milostiv[16]
ni se istoriseşte un episod trist şi dureros, atât în sens trupesc cât şi în
cel duhovnicesc; pe de o parte ne doare sufletul din compătimire pentru vreun
frate care s-ar afla într-un asemenea necaz, să fie tâlhărit, bătut, chinuit şi
lăsat într-o mare de sânge; pe de altă parte trebuie să simţim durere în suflet
pentru starea sufletească decăzută în care se aflau ceilalţi 2 călători, un preot
şi un levit, căci aveau inima atât de împietrită şi sufletul atât de rece şi
nepăsător, încât n-au făcut nimic pentru cel suferind, ci s-au dus în treaba
lor, considerând o realitate cu totul străină lor – necazul omului muribund;
din nefericire, în acest „stadiu” (stare duhovnicească) suntem foarte mulţi
dintre noi: nu ne pasă de cei de lângă noi, ni se pare că nu ne priveşte
suferinţa din lume până când nu ne „muşcă” şi pe noi; suntem încă departe de
Dumnezeu şi nu suntem atinşi la inimă de „biciul tainic al lui Dumnezeu”
atunci când El consideră că trebuie să ne „strunească”;
Poate că preotul şi
levitul din pilda de mai sus au considerat risipă de timp şi de bani a se ocupa
de acel om nenorocit; poate se temeau că vor fi atacaţi şi ei de acei
prădători; sau erau mult prea preocupaţi de imaginea lor publică, temându-se că
vor fi ridiculizaţi
de con-cetăţenii lor.
În
ziua de astăzi, chiar şi păcătoşii doresc să “fure” un pic din slava pământească
a unui creştin obişnuit; e lesne de observat că sunt
oameni destui care vor să pară mai buni, mai credincioşi, cu inimă mai largă…
desigur doar la suprafaţă, să se afişeze ca şi creştini autentici; un
funcţionar când trece cu vederea mici nereguli subalternilor, lasă impresia că
e bun, că are inima largă pentru că nu şi-a făcut (de)plin serviciul… un paznic
este perceput ca un om cu inima mare, cu suflet bun dacă lasă pe hoţi neprinşi,
ne-reclamaţi, tot aşa cum nişte răufăcători fură mulţi bani şi apoi, pentru a
li se părea că au suflet mare, dau puţini bani la mănăstiri sau la săraci (atunci
când sunt în public). Chiar şi copiii vor să pară cu sufletul mare şi milostiv
atunci când îşi văd colegii furând sau copiind dar nu îi reclamă, iar profesorii lăsându-i pe copii în
voia lor cu o minimă activitate şcolărească, fiind mult prea îngăduitori; toate
aceste nu sunt decât false idei de milostivire, de milostenie a oamenilor.
Cât de frumos spune
David în cartea lui că Dumnezeu a venit şi s-a aplecat spre mine: „aşteptând
am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine”[17].
Dumnezeu întrupat şi-a făcut timp şi de mine, a venit jos, “m-a căutat” şi s-a
aplecat spre mine pentru că L-am aşteptat! Din dragoste pentru Domnul Iisus
trebuie să facem şi noi la fel ca El, adică să aşteptăm (să fim răbdători) pe
cel suferind şi să ne aplecăm spre el ajutându-l pentru că vom câştiga plată de la Domnul.
Pentru banii cei pământeşti facem orice, răbdăm
multe şi ne muncim mult de tot; de ce nu facem la fel pentru banii cei cereşti,
pentru plata care nu poate fi furată, rugina nu o poate strica, molia nu o
poate distruge, iar timpul nu o poate devaloriza? ei bine, această
plată care e veşnică, ne-a promis-o Domnul Iisus Hristos de atâtea ori, dacă
vom păzi poruncile Lui cele veşnice, atunci când vom avea fiecare “auditul”
la Judecata lui Dumnezeu!
Să fim cu băgare de seamă şi să strângem
roadele faptelor bune ori de câte ori ni se ivesc ocazii, întrucât ştim cu
toţii scurtimea vieţii, aşa cum ne amintim că am citit la Psalmi: „cu
palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimic înaintea Ta”
[1] Pildele lui Solomon 22, 1.
[2] Matei 6, 20.
[3] Milostivire = milă, compătimire, îndurare;
Înduioşare, bunăvoinţă; pomană, dar; dărnicie, generozitate, bunătate,
clemenţă (după Maria Păun, Dicţionar
integral de sinonime, Ed. Saeculum vizual, Bucureşti, 2007, p 286).
[5] Fuscel = Fiecare
dintre vergele sau scândurile orizontale care formează treptele unei scări;
fiecare dintre barele orizontale ale unei scări de lemn (după http://dexonline.ro/definitie/fusceii ).
[6] Luca 10, 37.
[7] Iacob 2, 13.
[8] Matei 18, 23-35.
[9] Pildele lui Solomon 3, 27-28.
[10]În
orașul bizantin Cezareea Capadociei (azi orașul Kayseri din Turcia) a existat
la începutul mileniului I o episcopie creștină, care a fost condusă de către Sf.
Vasile cel Mare (370-379). Ales la data de 14 iunie 370 în tronul de episcop al
Cezareii, Sf. Vasile a deținut în această calitate și rangul de Mitropolit al
Capadociei și Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Munții
Balcani, Marea Mediterană, Marea Egee și până la Eufrat. Sf. Vasile este
considerat unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii Ortodoxe și unul
dintre cei mai mari teologi creștini, fiind canonizat și sărbătorit în fiecare
an la data de 1 ianuarie și deasemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură
de Aur și Sf. Grigore de Nazianz (sărbatoarea Sfinților Trei Ierarhi,
instituită în anul 1081 de către Patriarhul Ioan al Constantinopolului în
memoria acestor trei mari sfinți și teologi ortodocși) (după http://ro.wikipedia.org/wiki/Loc%C8%9Biitor_al_Tronului_Cezareei_Capadociei ).
[11] Osea 10, 12.
[12] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM
al BOR, Bucureşti 1986, pp 402.
[13] Psalmi 111, 8.
[14] Rugăciunea «Împărate Ceresc».
[15] II Corinteni 9, 9.
[16] Lc. 10, 30-37.
[17] Psalmi, 39,1.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu