joi, 21 iunie 2012

cerere




I-am cerut lui Dumnezeu să mă facă puternic,
Pentru ca să pot pune în aplicare proiecte măreţe
Şi El m-a lăsat slab precum eram
Pentru a mă păstra întru smerenie.


I-am cerut lui Dumnezeu să îmi dea sănătatea,
Pentru a pune în practică planuri grandioase,
Iar El mi-a dat durerea,
Pentru a-L înţelege mai bine.


Îi cerui bogăţia pământului
Pentru a dobândi totul,
Iar El m-a lăsat sărac,
Pentru a nu deveni egoist.


I-am cerut puterea,
Pentru ca oamenii să aibă nevoie de mine,
Iar El  mi-a dat umilinţa,
Pentru ca eu să am nevoie de ei.


I-am cerut lui Dumnezeu totul,
Pentru ca să pot să mă bucur de viaţă,
Iar El mi-a lăsat doar viaţa,
Pentru ca să învăţ a mă încânta de toate!

Doamne, n-am primit nimic
Din tot ceea ce am cerut,
Dar totuşi, mi-ai dat,
Tot ceea ce aveam nevoie,
Şi asta împotriva voinţei mele.


Rugăciunile pe care nu le-am făcut
Mi-au fost împlinite.


Fie lăudat Dumnezeul meu,
Între toate popoarele
Căci între toţi pământenii,
Nimeni n-a dobândit ceea ce am dobândit eu.


Poezie preluată de la Gurie Georgiu, Cristian Tia, Despre mântuirea sufetului în era post-industrială, Ed. Info, Craiova, 2001, p 150- 153.

marți, 5 iunie 2012

RUGĂCIUNE CĂTRE DUHUL SFÂNT, de Fericitul Augustin de Hippo


 traducere din engleză de 
Pr. Prof. Ion CIUNGU



Respiră în mine, O Duhule Sfinte, ca gândurile mele să poată fi toate sfinte.

Acţionează în mine, O Duhule Sfinte, ca şi lucrarea mea să poată fi sfântă.

Atrage inima mea, O Duhule Sfinte, ca să iubesc doar ce e sfânt.

Întăreşte-mă, O Duhule Sfinte, ca să apăr tot ce este sfânt.

Păzeşte-mă, apoi, O, Duhule Sfinte, ca să pot fi totdeauna sfânt.

Vino Duh al Dragostei şi al Păcii

rugăciune de Papa Ioan Paul al II-lea
traducere de Monica GUJAN, 
responsabil CDI,
Grup Şcolar Economic “J. Lebel” Tălmaciu



Cu ocazia sărbătoririi Pogorârii Sfântului Duh, vă propun spre meditare şi îmbogăţire a sufletului o rugăciune în limba franceză, scrisă de Papa Ioan Paul al II-lea, cu ocazia marelui Jubileu (sărbătorirea a 2000 de ani de la naşterea Mântuitorului). Varianta  în limba română îmi aparţine.



Vino, Duh al Dragostei şi al Păcii!

Duhule Sfânt, gazdă blândă a sufletelor noastre,
dezvăluie-ne sensul profund al marelui Jubileu
şi deschide sufletul nostru pentru a celebra cu credinţă,
în speranţa care nu dezamăgeşte niciodată,
în generozitatea care nu aşteaptă nimic în schimb.

Duh al dreptăţii, care cercetează profunzimile lui Dumnezeu,
memorie şi forţă profetică a Bisericii,
condu umanitatea înspre recunoaşterea în Iisus din Nazaret
pe Domnul gloriei, Salvatorul lumii,
împlinirea supremă a istoriei.

Vino, Duh al Dragostei şi al Păcii!

Duh creator, misterios artizan al Regatului,
prin forţa ta sfântă ajută Biserica
să străbată cu curaj pragul noului mileniu,
pentru a aduce generaţiilor care vin
lumina cuvântului salvator.

Duh al sfinţeniei, suflu divin care animă cerul
vino să reînnoieşti faţa pământului.
Dă-le creştinilor dorinţa unităţii depline
pentru ca ei să fie în lume
semne ale uniunii intime cu Dumnezeu
şi instrumente folositoare
ale unirii între oameni.

Vino, Duh al Dragostei şi al Păcii!

Duh al comuniunii, suflet şi sprijin al Bisericii
fă ca multitudinea carismelor şi preoţilor
să contribuie la unitatea Corpului lui Hristos;
fă ca laicii, consacraţii şi miniştri ordonaţi
să muncească împreună la edificarea unicului Regat al lui Dumnezeu.

Duh consolator, sursă inepuizabilă de bucurie şi pace,
trezeşte solidaritatea în cei care sunt în nevoi,
dă bolnavilor puterea necesară,
inspiră celor care sunt în încercare
încredere şi speranţă,
reînvie în toţi dorinţa construirii unui viitor mai bun.

Vino, Duh al Dragostei şi al Păcii!

Duh al înţelepciunii, tu care atingi inteligenţa şi sufletele,
îndrumă oamenii în cercetările lor ştiinţifice şi tehnice
pentru ca ei să servească viaţa, dreptatea şi pacea.
Fă fertil dialogul cu cei care aparţin altor religii,
fă ca toate culturile să se deschidă valorilor Evangheliei.

Spirit al vieţii, prin care Cuvântul a devenit carne
în sânul Fecioarei, femeie a liniştii şi a ascultării,
fă-ne docili la cererile dragostei tale
şi întotdeauna pregătiţi să primim semnele timpului
pe care tu le pui pe cărările istoriei.

Vino, Duh al Dragostei şi al Păcii!



Ţie, Duhule al Dragostei,
Cu Tatăl Atotputernic şi Fiul unic,
ţi se cuvine lauda, cinstea şi gloria
în vecii vecilor.
Amin. 

duminică, 3 iunie 2012


Judecând după mulţimea distracţiilor la care se dedau oamenii, după grija pe care o acordă doar trupului, stai şi te întrebi: mai au, oare, oamenii şi suflet? Iar dacă au, de ce nu-i poartă de grijă, nu se gândesc la mântuirea lui, ştiut fiind că sufletul este supus nenumăratelor păcate, care înseamnă pentru el moarte şi moarte veşnică? Există, oare chinurile veşnice şi fericirea veşnică? Dacă da, atunci de ce se străduiesc oamenii atât de puţin sau nu se străduiesc deloc să scape de ameninţarea chinurilor veşnice şi să moştenească fericirea veşnică? Iată ce mi se pare uimitor: de ce oare nu-i înspăimântă pe oameni înfricoşătorul ceas al morţii? Fiindcă n-o să trăim pe pământ o veşnicie. Ne va veni odată şi nouă rândul, când ni se va spune: «fii ai oamenilor, prefaceţi-vă şi voi în ţărâna din care aţi fost făcuţi».... Voi, fraţilor, credeţi toţi în Hristos, în Evanghelia Lui?  Dacă da, unde vă este viaţa după Evanghelie? Este vreunul dintre voi care obişnuieşte măcar să citească zilnic din Evanghelie, acest măreţ dar al lui Dumnezeu, această lege a vieţii? «Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nci măcar unul nu este»(Romani 3, 12).”
Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 250-251.

sâmbătă, 2 iunie 2012

O singură credinţă. De ce mai multe "biserici"?


Problema autenticității propriei naturi și a legitimității mesajului predicat pare să se impună tot mai mult în ultima vreme conștiințelor membrilor diverselor culte creștine care există la ora actuală.
Astfel, într-o vreme în care discuţiile teologice în contradictoriu nu se mai poartă doar între creştini şi necreştini, teologul Kevin DeYoung a încercat să dea răspunsul la întrebarea „Dacă credincioşii cred aceleaşi lucruri, de ce sunt bisericile/cultele atât de diferite?".

Răspunsul îl dă într-un articol postat pe site-ul www.thegospelcoalition.org articol ce conţine 10 afirmaţii care sunt înţelese diferit de diferitele culte şi care conduc la diferenţele - nu puţine - dintre actualele culte creştine. Pastorul dă câteva explicaţii pentru a face un pic de lumină în problema diferenţelor dintre bisericile creştine, unele mai liberale, altele mai conservatoare.

În primul rând, se explică faptul că bisericile s-au îndepărtat de misiunea lor din pricina faptului că, în lumea de azi religia îşi pierde popularitatea. În opinia lui DeYoung, misiunea Bisericii primare, care ar trebui să fie continuată și de bisericile contemporane, este facerea de ucenici din toate neamurile şi proclamarea supremaţiei lui Dumnezeu în toate lucrurile şi faţă de toţi oamenii.

În al doilea rând, autorul consideră că biserica a devenit un loc prea comod. Din ce cauză? Din cauza dorinţei de a fi pe plac cât mai multor oameni. Din acest motiv predicile nu mai sunt într-atât de mustrătoare şi de incisive, pentru a nu deranja publicul contemporan şi de a-l face astfel să schimbe ceva în viaţa şi în inima lui. Aceasta face ca mesajul bisericii să nu mai fie unul ce evidenţiază doctrinele puternice, ci unul blând, nemustrător, care să se potrivească tuturor.

În al treilea rând, mesajul evangheliei este doar presupus, iar nu trăit. În timp ce esenţa teologiei nu este negată de credincioşi, aceasta devine practică mult prea arareori. Nimeni nu crede în lucruri greşite, dar, în realitate, nimeni nu mai crede prea mult în nicio doctrină. Ceea ce lipseşte, afirmă DeYoung, este convingerea puternică şi comună a oamenilor în lucruri mai presus de subiectele uşoare, precum numele bolnavilor pe care să-i vizităm sau ce programe să pregătim.

4. Nu mai există astăzi o descriere doctrinală atentă a fiecărei biserici şi aceasta se întâmplă din pricina faptului că teologia nu mai este văzută în prezent ca motorul bisericii. Bisericile sunt descrise din ce în ce mai mult doar prin acţiuni de tip caritabil sau prin proiecte ce evită mesajul central al Evangheliei.

5. Predicarea cuvântului este minimalizată. Deşi aceasta nu se întâmplă la modul concret, deoarece există încă respect faţă de cuvântul predicat, așa cum s-a mai arătat, în multe biserici se păstrează convingerea că predicarea face mai mult rău decât bine congregaţiei, lucru total greşit.

6. În unele biserici credincioşii nu sunt îndemnaţi să regrete păcatul săvârşit. Deşi pare simplu, acesta este un mesaj mult prea ades uitat. Unii preoţi şi pastori îndeamnă, ce-i drept, la credinţa în Iisus, la ajutorarea semenilor şi la renunţarea la cele lumeşti, dar, uită să spună că, dacă nu are loc pocăinţa fiecărui membru al bisericii, acea biserică nu va avea forţa spirituală necesară pentru a se ocupa de toate celelalte.

7. Nu există  - la fel ca în Tradiția Ortodoxă - un model cu privire la studierea anumitor pasaje din Biblie. Oamenii nu vor studia şi înţelege anumite pasaje aşa cum au fost scrise, din cauza faptului că ele nu sunt puse în concordanţă cu altele, referitoare la aceeaşi temă. De aceea, oamenii au nevoie de modele de înțelegere din partea celor care le explică Biblia şi care le pot explica în detaliu şi cu claritate cum trebuie citită şi înţeleasă Biblia, în temeiul Tradiției.

8. Mai ales în bisericile de factură protestantă cunoscute de autor, nu există o eclesiologie coerentă. Fiecare biserică de acest tip are felul ei de a funcţiona, de la predicare, la serviciul făcut de prezbiteri, de la funcţionarea diaconiei până la întâlnirile administrative. Din această privinţă, accentul cade uneori mai mult pe formă decât pe misiunea globală a bisericii.

9. Există o lipsă de preocupare pentru disciplina în biserică. Aceasta se referă atât la lipsa de disciplină individuală, cât şi la cea plenară, care se întorc, de cele mai multe ori, împotriva propriei biserici.

10. Credinţa că adevărata problemă nu este păcatul şi adevărata rezolvare nu este Iisus. Bisericile occidentale ar trebui să rămână atente în mod special la 2 lucruri: păcatul şi mîntuirea. Din păcate, multe biserici, chiar şi dintre cele care confirmă aceste adevăruri în doctrina lor, predică faptul că cea mai mare problemă a lumii este lipsa de educaţie, sărăcia, ameninţarea încălzirii globale sau imoralitatea din societate. Aceste biserici pierd din vedere esenţialul, şi anume confruntarea credinciosului care merge săptămânal la biserică cu păcatul din viaţa lui, care va fi iertat numai de Iisus Christos

Casa lui Dumnezeu


de Lucian OLARU



Motto: „În Casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt!”[1]
„Împărate Ceresc,... vino şi Te sălăşluieşte întru noi...”[2]
„Dumnezeu locuieşte acolo unde este lăsat să intre!”[3]
           
            Un preot speră ca, la orice slujbe religioase oficiale (cultul divin public), biserica să fie „plină ochi” de oameni, iar la ocazii speciale (hram, Sfintele Paşte, Crăciun), puzderie de popor „să ia cu asalt[4] biserica din sat pe motivul că ea este „Casa lui Dumnezeu”; în general, biserica este înţeleasă ca fiind casa lui Dumnezeu şi în sens obişnuit înţelegem că acolo (în biserică) locuieşte Dumnezeu; este adevărat că Domnul Hristos stă în sfântul Altar, pe sfânta Masă, sub forma Împărtăşaniei pentru bolnavi. Deci, neîntrerupt, Dumnezeu locuieşte (stă) în tot timpul anului în Altar pe Sfânta Masă, aşteptând răbdător atât rugăciunile noastre cât şi pocăinţa noastră, adică vremea în care întoarcem spatele celui viclean şi rău şi păcatelor, iar faţa şi atenţia sufletului o dăm lui Dumnezeu, precum „şi toată viaţa noastră”[5];
Dumnezeu este Spirit, nevăzut, nepipăit, immaterial. Aşa este El prezent pretutindeni şi în fiecare biserică în mod nevăzut. Cu toate acestea în Vechiul Testament citim că Dumnezeu şi-a făcut simţită prezenţa într-o formă văzută, adică sub formă de nor luminos: “Atunci un nor a acoperit cortul adunării şi locaşul s-a umplut de slava Domnului;”[6]
Este impropriu să afirmăm că Dumnezeu locuieşte numai în biserică sau numai în ţara sfântă, sau numai în locuinţele oamenilor evlavioşi, călugări, etc.... Unul dintre atributele naturale ale lui Dumnezeu este Atotprezenţa sau omniprezenţa[7] prin care se înţelege că El este de necuprins cu mintea omenească, că este pretutindenea, că nu ne putem ascunde de El niciunde, după cum vorbeşte împăratul David: “Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta”[8].
            La o citire mai atentă a Noului Testament aflăm că “Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti[9] aşa cum ne avertizează Sfântul Luca, Evanghelistul. Profetul Isaia este foarte convingător când spune din partea Creatorului: “Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele! Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi şi ce loc de odihnă pentru Mine? Toate acestea mâna Mea le-a făcut şi sunt ale Mele, zice Domnul”.[10] Este clar pentru toţi că biserica este nu atât casa lui Dumnezeu cât locul de adunare şi rugăciune al celor ce iubesc pe Dumnezeu. Sufletul trebuie să fie pe deplin dăruit cu drag lui Dumnezeu pentru că de la El îl avem în dar aşa cum citim la sfântul Pavel: Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”[11] De aceea, fiecare dintre noi este dator să încerce măcar, să îl îndrăgească pe Dumnezeu.
De pildă, se spune despre cei ce se căsătoresc că la început se mai ceartă, sunt nepotriviri, divergenţe, dar că mai apoi, fiecare se dă unul după celălalt; adică începi să îl cunoşti mai bine, îl înţelegi pe cel de lângă tine şi încet-încet începi să îl iubeşti mai mult şi simţi că nu ai mai putea trăi fără soţul sau soaţa pe care ai ales-o. Tot aşa este şi cu Dumnezeu: la început ţi se pare că e greu, că e obositor, că nu faci progres în lunga cale de cunoaştere a lui Dumnezeu; de aceea ai vrea să renunţi şi să te ocupi de lucruri mai uşoare, de fleacuri; dar totuşi, dacă insişti, dacă mai pui puţină răbdare, dacă îi ceri Lui «Doamne, ajută-mă să Te cunosc, să Te iubesc», atunci cu siguranţă, inima lui Dumnezeu se va îndura, se va înmuia, vei ajunge să preţuieşti tot mai mult pe Dumnezeu şi Harul Său. Trebuie că ascultăm cuvintele înţelepte ale regelui Solomon: “Dă-mi, fiule, Mie inima ta, şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile mele”[12] zice Domnul.
            Dacă Dumnezeu locuieşte pretutindenea, aşa cum mărturisim într-o rugăciune “Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le plineşti…[13] înseamnă că adevărata locuinţă a lui Dumnezeu trebuie să fie alta, “curată şi măturată”, casa sufletului trebuie să fie “curată şi împodobită”; într-adevăr, casa sufletului nostru poate deveni cu adevărat CASA LUI DUMNEZEU. Nimic altceva nu îi place Lui, decât casa sufletului nostru să fie şi casa Lui; acest lucru este posibil numai dacă fiecare dintre noi facem pregătirile necesare şi “semnăm acordul[14] prin care casa sufletului devine Casa lui Dumnezeu, iar Casa lui Dumnezeu (Împărăţia Cerurilor) devine şi casa noastră … doar aşa putem deveni “co-proprietari” în Casa lui Dumnezeu şi locuitori ai Cerului.
            Acestea fiind spuse, trebuie să vedem cum anume îl putem avea pe Dumnezeu Creatorul locuind în-lăuntrul, în adâncul inimilor noastre. Îl putem chema, îl putem ruga, îl putem implora, şi totuşi s-ar putea să nu vină, s-ar putea să vrea să vină şi să nu poată intra! Adevărata casă a lui Dumnezeu este sufletul nostru, inima noastră; ştim că încă de la Botezul pruncului, prin Taina Mirungerii, Duhul Sfânt vine în inima copilaşului şi izgoneşte demonul cuibărit acolo de la naştere; de aceea este foarte important botezul copiilor la câteva zile de la naştere pentru ca pruncii să crească sub influenţa, ocrotirea şi binecuvântarea Preasfântului Duh. Odată ce nou-născutul este botezat, inima lui devine casă a lui Dumnezeu şi locaş al Duhului Sfânt, până când ajunge la vârsta deosebirii binelui de rău; de la şapte ani spunem că orice copil trebuie să se spovedească întrucât poate deosebi răul de bine, poate face propriile alegeri şi deci devine responsabil, răspunzător pentru faptele sale. Dacă atenţia copilului se îndreaptă spre gânduri şi fapte rele, păcate, atunci Duhul Sfânt îl părăseşte; El se simte izgonit, nedorit, simte opresiune şi pleacă, nevoind să forţeze libertatea omului; sufletul - ne-mai-având păzitor şi acoperitor pe Dumnezeu şi harul Său – este atacat cu înverşunare de cel rău, diavolul, care şi pune stăpânire pe inima omului îndemnându-l la rău şi împietrindu-i sufletul.
            Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu (Duhul Sfânt) revine în sufletul omului dacă este chemat: “Duhul Sfânt se reîntoarce în sufletul uman ori de câte ori omul se află în situaţii dramatice[15]; El este compătimitor. Cu atât mai mult, inima plină de iubire a creştinului se umple de Duhul lui Dumnezeu, pentru că un astfel de suflet păzeşte Legea divină din dragoste pentru Dumnezeu; Cuvintele Domnului Iisus mărturisesc că locul lui Dumnezeu este în sufletul (inima) omului credincios: “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el[16].
            Am spus la început că „Dumnezeu locuieşte acolo unde este lăsat să intre!” Chemarea lui Iisus adesea prin rugăciune este o strigare a lui Dumnezeu, o invitaţie să vină la noi; Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.[17] Astăzi, îmbrăcat cu dragostea şi înarmat cu răbdarea, Iisus bate la poarta sufletelor noastre; să nu întârziem prea mult, ci să-I deschidem; să nu ezităm nici o clipă că îL primim la noi în casă;
CASA” este un cuvânt foarte uzual care defineşte un imobil unde locuieşte un om sau mai mulţi; casa unde locuieşte o familie cu copii se cheamă „cămin” deoarece existenţa copiilor într-o casă conferă culoare, viaţă şi bucurie casei. David împăratul spune că omul care-şi va umple casa de copii  nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă” [18];  odată ce plecăm undeva şi ni se face apoi dor de casă, spunem că ne întoarcem „acasă”. Pe plan duhovnicesc când cineva moare spunem că se întoarce acasă, adică în Împărăţia lui Dumnezeu.
„Casă” de veci, adică loc de veci, mormânt, este un alt înţeles al cuvântului. Şi Domnul Iisus a avut un loc de veci, o casă luată „cu împrumut”, nu era a lui şi în ea nimeni nu mai fusese pus[19].  Ieslea din Betleemul Iudeii a fost şi ea, pentru puţină vreme, sălaş pentru Dumnezeu Iisus Hristos, după naşterea din Preacurata Fecioară.
Trebuie să înţelegem odată pentru totdeauna:
-          Casa noastră de aici, de pe pământ nu este casa noastră[20]; aici suntem trecători, turişti, vizitatori; casa noastră este în veşnicie, veşnic!
-          Ca să dobândim locuinţa noastră veşnică din ceruri – pentru că numai aceea merită să fie casa noastră şi merită să ne luptăm pentru ea, să o luăm cu asalt – trebuie neapărat să ne ţinem de Dumnezeu, să avem grijă să fim de partea lui Dumnezeu, iar nu în tabăra duşmană lui Dumnezeu;
-          Casa sufletului nostru este trupul! Tot aşa sufletul nostru trebuie să fie (să devină) casa lui Dumnezeu curată şi măturată, aerisită şi împodobită! Este unicul mod în care noi putem ajunge vreodată în rai cu Dumnezeu şi sfinţii Săi, numai dacă sufletul nostru devine  CASA LUI DUMNEZEU! ÎMPĂRATE CERESC, vino şi Te sălăşluieşte întru noi!
Casa, pe care o pregătim pentru Dumnezeu Tatăl şi Domnul Iisus şi Duhul Sfânt – sufletul nostru – s-ar putea să devină „închisoare” în care să îl necinstim pe Dumnezeu. O frumoasă rugăciune de-a părintelui Arsenie Boca spune aşa: patimile noastre „toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, ... ai milă de noi şi pune foc temniţei, ... vino şi Te sălăşluieşte întru noi ...”. Să facem loc în suflet pentru Dumnezeu, să pregătim cum putem sufletul prin curăţenie, aerisire de gândurile rele, să împodobim casa aceasta cu gândul permanent la Dumnezeu.


[1] Ioan 14, 2.
[2] Rugăciunile începătoare, Ceaslov, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1992, p 8.
[3] Gurie Georgiu, Cristian Tia, Despre mântuirea sufetului în era post-industrială, Ed. Info, Craiova, 2001, p 35.
[4] Matei 11, 12.
[5] Ectenia mica, cerere: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
[6] Ieşire 40, 34.
[7] Pr. Prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, manual pentru Seminariile teologice, Arhidiecezana Cluj, 1997, p95. “Prezenţa lui Dumnezeu peste tot în cele mărginite ... El fiind necuprins şi imaterial, spiritual şi absolut. Dumnezeu înconjoară şi cuprinde toate, fără a putea fi înconjurat sau cuprins”.
[8] Psalmi 138, 7-10.
[9] Faptele Apostolilor 17, 24.
[10] Isaia 66, 1-2.
[11] I Corinteni 6, 19.
[12] Pildele lui Solomon 23, 26.
[13] Rugăciunile începătoare, Ceaslov, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1992, p 8.
[14] Dumnezeu are nevoie de acordul nostru pentru a se stabili în adâncul nostru.
[15] Gurie Georgiu, Cristian Tia, Despre mântuirea sufetului în era post-industrială, Ed. Info, Craiova, 2001, p 37.
[16] Ioan 14, 23.
[17] Apocalipsă 3, 20.
[18] Psalmi 126, 5.
[19] Ioan 19, 41: “Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat”.
[20]Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). “Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (II Corinteni 5, 1). “Ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere, avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul. De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui”. (II Corinteni 5, 6-9).


Privirea în Sus, o privire de nota 10

de Pr. Protopop Vasile GAFTON



Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis:
Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău,
ca şi Fiul să Te preaslăvească.
(In. 17,1)

Dar, ridică-te și stai pe picioarele tale.
(Fapte, 26,16)

S-a produs în ultima perioadă de timp (așa, cam de vreo douăzeci de ani) o erodare gravă a relațiilor sociale. Atât de gravă încât, tot ceea ce se mai poate numi astăzi comunitate nu mai este decât un simulacru al matricei etnice și spirituale care a generat și a întreținut viața sacră a obștilor sătești. Cauza? Subminarea sistematică a încrederii oamenilor în oameni. Oamenii de azi mai au încredere într-un singur lucru și anume, în acela că doar părerea lor despre lume și oameni contează și contează pentru că este corectă. Și atunci, așa stând lucrurile, nimic și nimeni nu mai are dreptul să existe.
Din acest punct și până la falsificarea credinței și a ruperii legăturii cu Dumnezeu n-a mai fost decât un pas, urmat de prăbușirea privirii omului la pământ, ceea ce este totuna cu dispariția totală de pe fondul lumii a omului pe care grecii l-au denumit anthropos, adică, cel ce privește în sus. Iar din momentul în care n-a mai privit în Sus omul n-a mai stat nici în picioare, fiind îngenuncheat, gârbovit, de cele ale lumii și uitând cu totul de cele de Sus.
Și, astfel, uităm mereu lucrurile importante și ne amintim de cele neimportante. Ba, chiar facem totul să uităm lucrurile cu adevărat importante, cum ar fi, bunăoară, unde trebuie să privim. Uitarea e ca moartea, pentru că, pe tărâmul uitării fiecare e primul om cum spunea Albert Camus. Prin uitare, lucrurile pe care le uităm și oamenii pe care îi uităm mor pentru noi, nu mai există. Însă, sunt realități care există indiferent dacă noi le uităm sau dacă ne amintim de ele. Bunăoară, uităm de Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că El nu mai există.
În schimb, pentru că așa am fost învățați și pentru că așa face toată lumea, dăm noi realitate unor lucruri sau unor păreri care nu au niciun suport în realitate.
Un lucru trebuie să îl tratăm cu seriozitate maximă: toate cele pe care le uităm apar la un moment dat în viața noastră, ca să ne aducă aminte de existența lor, existență care, ne șochează.
Dar, ce ni se cere? Din diverse texte ale Sfintei Scripturi reiese că trebuie să ne ridicăm iar în picioare și să privim din nou în sus, la fel ca Hristos. Credem și să mărturisim acest lucru, așa cum ne rugăm înainte de Sfânta Împărtășanie, însă, cum? Să fie, oare, de ajuns instituirea unor adevărate prigoane împotriva celor pe care nu-i înțelegem și, din motive pe care nu le înțelegem?! Cu siguranță nu. Asta nu înseamnă decât tot privire în jos. Însă, trebuie să fim conștienți de faptul că viața noastră este întemeiată pe relația pe care o avem cu Dumnezeu Care ne-a creat prin Cuvântul Său, în urma sfatului intratreimic (Cf. Fac. 1, 26).
Și mai trebuie să fim conștienți că, în Biserică suntem cu un anumit scop, chiar cu un dublu scop aș spune eu și anume, pe de o parte, acela de a ne constitui/forma ca oameni în comuniune cu ceilalți, de a ne căpăta identitatea de ființe raționale, libere și cuvântătoare, prin comuniune cu ceilalți și, totodată, pe de altă parte, de a constitui/forma Trupul Lui Hristos, adică, de a-I da Trup lui Hristos, Logosul Întrupat, de a-L face pe Hristos să se întâmple în noi, între noi și prin noi.
Cu alte cuvinte, avem menirea de a da glas Cuvântului prin cuvintele noastre și, mai ales, de a da glas Cuvântului în și prin ființa noastră, conștienți pe deplin de faptul că, discursul nostru existențial în această lume devine, el însuși, descoperire continuă a Ființei[1] sau, am spune noi, a Cuvântului, ce susține din interior Ființa.
Să ne ridicăm din nou privirile în Sus. Știu, acesta este cel mai greu lucru, deoarece ne-am pierdut încrederea în noi, în credința noastră, în posibilitatea noastră de a sta pe propriile picioare și, din acest motiv, ne plecăm urechea doar ceea ce ne spun ceilalți și privim doar în direcția ce ni se indică de către ceilalți.
Condiționăm ridicarea privirilor noastre de multe alte lucruri care ne țin legați, însă, singura motivație reală este faptul că am uitat cum se face. Pentru a reînvăța, să privim la Hristos, Care Se roagă pentru noi, cei care L-am ales. Până când? Până când nu devenim o  lume amorfă hrănită doar din frustrarea celor ce o compun că nu au avut niciodată curajul de a sta pe picioarele lor și de a privi în Sus.





[1]  Corneliu Mircea, Facerea. Tratat despre Ființă, Ed. Cartea Românească, 2001, p. 7