de Lucian OLARU
Motto: „Vorba lungă, (e)
sărăcia omului”
A vorbi este omeneşte, a
spune lucruri interesante este ne-plictisitor pentru cei ce te ascultă, iar a
vorbi înţelept – după înţelepciunea lui Dumnezeu – este cu putinţă numai celor
ce au har de la Cel Preaînalt;
Cu toate acestea,
fiecăruia dintre noi îi place când cei din jur îl aud şi îl ascultă; unii spun
glume şi bancuri şi se bucură când oamenii din jur se desfătează cu vorbele lor
şi se bine-dispun; alţii vorbesc murdar, înjură, râd zgomotos, ţipă chiar, şi
li se pare că sunt înţelepţi şi ar vrea ca lumea toată să se conducă după
mintea lor;
Vorbele sunt pentru om nişte
unelte cu care lucrează fiecare în ogorul lui Dumnezeu; cu aceeaşi
unealtă omul poate face rău sau bine; poate să îl laude şi să-L cinstească pe
Dumnezeu, sau dimpotrivă, poate să-I nege existenţa, bunătatea şi purtarea de
grijă. Cuvântul poate să ucidă sau poate să zidească, poate să strice case şi
familii sau să le întemeieze; acelaşi cuvânt dacă este adevărat izbăveşte pe văduvă
şi pe orfan de la strâmtorare şi necaz, sau, dacă (cuvântul) este mincinos, îl
pune la plată şi la închisoare pe cel nevinovat, aşa cum mărturiseşte împăratul
David atunci când spune: «ceea ce n'am jefuit, aceea am
plătit»[1].
În
Scrisoarea pe care o adresează Colosenilor, Sfântul Pavel învaţă oamenii cum să
vorbească unii cu alţii pentru că de acum sunt porniţi în viaţa cea nouă şi
trebuie să fie cinstiţi în vorbă şi în purtare ca nişte fii ai lui Dumnezeu: “Cuvântul
vostru să fie'ntotdeauna plăcut, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să-i
răspundeţi fiecăruia”[2].
Orice creştin de atunci sau de acum, trebuie să vorbească şi să se poarte în
aşa fel ca numele lui Dumnezeu să fie lăudat şi preamărit. Orice insultă,
cuvânt necuviincios sau vorbă rea, cu scopul de a face rău, nu sunt îngăduite
nici unui om, fie el creştin sau altfel (necreştin); adeseori Domnul nostru
Iisus ne avertizează să avem grijă ce “depozităm” în suflet şi în inimă, gunoi
sau aur, ură sau iubire, sinceritate sau făţărnicie, “că din prisosul inimii grăieşte
gura”[3];
din moment ce eşti om rău şi nu eşti cu Dumnezeu, nu poţi vorbi cele bune, după
principiul natural enunţat de Domnul Hristos: “Orice pom bun face roade bune,
iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade
rele, nici pomul rău să facă roade bune”. [4]
Cu
altă ocazie Domnul Hristos ne învaţă că nu avem voie să fim duplicitari, cu o atitudine machiavelică, ipocrită: “cuvântul
vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, de la Cel-Rău
este”[5].
Cu
alte cuvinte, lui Dumnezeu nu îi plac şmecheriile, înselătoriile
(înşelăciunile), hoţiile, necinstea, trufia, lipsa de sinceritate şi
ne-fidelitatea inimii; toate acestea reprezintă un minus, o “bulină
neagră” pentru cei ce zic că sunt creştini, dar nu sunt; cine nu umblă
după faptele Legii lui Hristos este de la cel rău, face faptele celui viclean, aşa
cum totdeauna ne aminteşte Domnul Iisus: “Cel ce nu este cu Mine e împotriva Mea, iar
cel ce nu adună cu Mine, risipeşte”[6].
„Cuvântul” are şi alt sens, „Cuvântul lui Dumnezeu” (Vorba
lui Dumnezeu) sau „Logosul” şi se referă la Persoana lui Iisus Hristos, a doua
Persoană a Sfintei Treimi, „care din Tatăl s-a născut mai înainte de
toţi vecii”[7] „și
S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om”[8];
de aceea orice cuvânt sau vorbă trebuie folosită cu rost, cu un scop bine
definit şi pentru un rol pozitiv, ziditor de suflet, menit să înalţe firea
umană spre Dumnezeu; orice folosire de cuvinte fără rost, mincinoase, cu
scopuri negative, pentru manipulare, înşelătorie, făţărnicie, etc., constituie
în mod indirect o jignire directă la adresa Fiului lui Dumnezeu,
Logosul (Cuvântul) întrupat, care este Adevărul prin excelenţă!
Rostul
normal al cuvintelor este să transmită sau să comunice numai adevărul semenilor
din jur: foamea, setea, durerea, oboseala (ca stări pământeşti, omeneşti), iar
bucuria, pacea, starea de fericire, înţelepciunea minţii, etc., ca stări
(nemateriale) ale sufletului; de asemenea, scopul cuvintelor este prin definiţie:
lauda lui Dumnezeu, mulţumire adresată Lui, vestirea sau propovăduirea lui
Dumnezeu către alte neamuri (oameni necreştini); În general oricare dintre
vorbele unui creştin trebuie să exprime numai lucruri bune, adevărate,
atitudini şi sentimente care să încurajeze oamenii fără nădejde
şi să atragă atenţia tuturor ascultătorilor – să îndrepte mintea audienţei
numai spre Dumnezeu –
Creatorul, Sursa Vieţii şi Fericirea ultimă a întregii lumi pământene sau
nepământene. În această ordine de idei sunt cuvintele sfântului apostol Pavel
către ucenicul său Timotei, dar şi către fiecare dintre noi:
“Propovăduieşte
cuvântul, stăruie cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, întru toată
îndelunga-răbdare şi întru toată'nvăţătura”[9]
Cuvântul
poate să laude spre osândă sau poate să mustre pentru învăţătură; poate să
spună adevărul sau să linguşească cu o minciună; “Vai celor ce numesc răul bine şi
binele, rău, celor ce fac întunericul lumină şi lumina, întuneric, celor ce fac
amarul dulce şi dulcele, amar!”[10]
Tehnica diabolică a manipularii, a înşelării şi a denaturării (devalorizării)
adevărului, amestecarea adevărului cu minciuna, reprezintă una dintre cele mai
mari provocări ale omului creştin; este nevoie de un “sistem” de purificare a
informaţiei şi de “restabilirea” adevărului cu mijloace personale rudimentare; citirea
zilnică a Evangheliei şi în general Noul Testament cu Psalmi
este “telefonul fără fir” cu care păstrăm legătura cu Legea Iubirii şi a
Adevărului; dacă Îl rugăm, El ne ajută să ne păstrăm întraga viaţă în
adevăr cu Duhul Sfânt.
Adeseori
noi facem conversaţie, adica, la propriu, vorbim ca să nu tăcem; parcă ar trebui să plătim bani grei
pentru că tăcem! De aceea a apărut o vorbă în popor cum că “dacă tăceai, filosof rămâneai”
… iar înţeleptul Solomon spune aşa: “Chiar şi nebunul, când tace, trece drept înţelept; când închide gura este asemenea unui
om cuminte”.[11]
Vorba
aiurea, spusă fără rost sau fără un scop precis, pozitiv, era interzisă şi în
Vechiul Testament de către Dumnezeu prin porunca a 3-a şi a 9-a din Decalog:
“Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”(porunca 3); “Să nu aduci
mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” (porunca 9)[12].
Înţeleptul
Solomon ne învaţă că limba poate fi sursă de menţinere a vieţii sau dimpotrivă,
cauza şi instrumentul care grăbeşte moartea, pierirea: “În
puterea limbii este viaţa şi moartea şi cei ce o iubesc mănâncă din rodul ei”[13],
iar
dacă raportăm aceasta la viaţa veşnică, tot limba (cuvintele rostite de ea)
este cea care ne osândeşte la Judecata lui Dumnezeu, atunci când vom trece în
veşnicie: “Cel ce-şi păzeşte gura şi limba lui îşi păzeşte sufletul lui de
primejdie”[14],
“Din cuvintele tale te voi
judeca, slugă vicleană…”[15].
Am
spus la început că “vorba lungă sărăcia
omului”, (adică vorba lungă e sărăcia de Dumnezeu). În sens duhovnicesc, acest
cuvânt înseamnă că vorbind prostii de tot felul, vorbind fără rost sau cu rost negativ,
legătura
noastră cu Dumnezeu slăbeşte şi încet-încet se rupe; odată ruptă, cu
greu o mai putem înnoda din cauza îndărătniciei şi slăbiciunii inimii noastre
şi din cauză că ne slăbeşte credinţa. Trebuie neapărat să refacem, să
cârpim legătura noastră cu Dumnezeu şi să o facem mai strânsă, mai puternică.
Acest lucru se poate realiza prin mijlocirea Tainei Mărturisirii şi a Tainei
Sfintei Euharistii;
Trebuie
neapărat să ţinem cont de cuvintele Domnului Iisus deoarece ele sunt pline de
viaţă; să fim cu mare băgare de seamă la orice vorbă care iese din inima
noastră prin gură, întrucât El ne este Judecătorul: „vă spun Eu vouă că
pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în
ziua judecăţii”.[16]Acest verset de
la vameşul Matei, evanghelistul, trebuie
să ne preocupe serios, pentru că, în societatea contemporană în care vieţuim: minciuna
este socotită virtute şi este
confundată cu înţelepciunea; vorba deşartă se numeşte că eşti comunicativ, sociabil; bârfa se cheamă că eşti în pas cu lumea şi ţii de
urât aproapelui; manipularea aproapelui la locul de
muncă sau chiar în familie se cheamă că
eşti inteligent; vorbele tăioase, jignitoare se cheamă că eşti sincer, în timp ce cuvintele
linguşitoare se cheamă că ai dragoste de semeni; toate aceste deformări
ale sensurilor adevărate ale cuvintelor îşi fac apariţia violent în viaţa
noastră, pe nesimţite şi tind să ne îndepărteze de la Legea Domnului Hristos.
Unul dintre darurile lui Dumnezeu care ne deosebesc de
animale este raţiunea (capacitatea de a gândi,) dar şi vorbirea (capacitatea de
a transmite idei, informaţii, stări sufleteşti sau trupeşti) sau comunicarea cu
semenii noştrii; fiecare om (pentru că are de la Dumnezeu raţiune, voinţă,
sentiment) are capacitatea (din naştere) de a aduna în inimă bune sau rele,
grâu sau neghină; după ce chiverniseşte şi strânge omul în suflet, bune sau
rele, fapte de cinste sau de necinste, după acelea va fi judecat şi condamnat; „Omul
bun, din comoara lui cea bună le scoate pe cele bune; pe când omul rău, din
comoara lui cea rea le scoate pe cele rele”[17]; sfântul apostol Iacob, ne învaţă să nu confundăm,
vorbăria şi făţărnicia cu cucernicia „Dacă cineva socoteşte
că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia
acestuia este zadarnică”[18].
În situaţii excepţionale, oamenilor aleşi – plăcuţi lui
Dumnezeu – li se întâmplă lucruri ieşite din comun, adesea numite minuni; unul
dintre acestea este cazul proorocului Valaam căruia i-a grăit asinul, episod
relatat în Pentateuhul lui Moise, cartea Numeri: “Cum
şedea el pe asina sa, însoţit de două slugi ale sale, a văzut asina pe îngerul
Domnului, care stătea în drum cu sabia ridicată în mână, şi s-a abătut din drum
pe câmp; iar Valaam a bătut asina cu toiagul său, ca să o întoarcă la drum… Îngerul Domnului însă a trecut iar şi a stat la loc strâmt, unde nu
era chip să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga. Iar asina,
văzând pe îngerul Domnului, s-a culcat sub Valaam… Dar Domnul a deschis gura asinei
şi aceasta a zis către Valaam: "Ce ţi-am făcut eu, de mă baţi acum pentru
a treia oară?". Şi Valaam a zis către asină: "Pentru
că ţi-ai râs de mine; … ". Răspuns-a asina lui Valaam:
"Au nu sunt eu asina ta, pe care ai umblat din tinereţile tale şi până în
ziua aceasta? Avut-am oare deprinderea de a mă purta aşa cu tine?" Şi el a
zis: «Nu!»”[19]
Concludem de aici că Dumnezeu comunică
oamenilor, chiar şi sfinţilor prooroci tot prin oameni sau chiar prin animale
cum este cazul de faţă; înţelegem de aici că cuvântul, vorba, este forma prin
care adesea Însuşi Dumnezeu alege să ne comunice voile Sale;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu