luni, 6 iunie 2011

Scrisoare aghiotirică

de Ioan VASIU


Preaiubitul meu,
Intotdeauna sunt întrebări, mai ales pentru cel serios care îşi ia viaţa în serios şi nu ca pe o întâmplare. Nimc nu e întâmplător. Toate se întâmplă fie cu biecuvântarea fie doar cu îngăduinţa lui Dumnezeu.
Ţi-am mai vorbit despre linişte şi liniştire. Acum îţi scriu dintr-un loc unde liniştirea e modul principal de vieţuire al celui de aci. Îţi scriu dintr-o văgăună, aşa cum se numeşte acest loc, Laku, Skitul Laku din Muntele Athos.
Am venit aici cu anumite gânduri şi propuneri. Da bine zice bunica: dragule, noi propunem iar Dumnezeu dispune. Adevăr grăieşti mamă! Iar mamă şi mama e totuna.
Dar să revin la gândurile mele. Vezi tu, nu întotdeauna gândul meu, sau al tău, e pe aceeaşi lungime de undă cu gândul altuia sau mai ales cu gândul lui Dumnezeu. Zice Domnul: gândurile mele nu sunt ca şi gândurile voastre. Nu întotdeauna ceea ce vreau e bun lucru. Poate doar mi se pare a fi bine sau poate chiar e bine dar se prea poate ca Dumnezeu să aibe alt plan sau mai bine zis, că Dumnezeu ştie mai dinainte cele ce voi face şi cele ce îmi sunt cu adevărat bune şi folositoare pentru mine (poţi citi: pentru tine).
De aceea zic: nu te întrista prea mult când vezi că ceea ce ţi-ai propus să faci bine nu se poate împlini. Poate nu acum. Şti tu ce vrea Domnul cu tine?
...
Am fost şi la Marea Lavră. Păcat că doar numele mai e mare... bineînţeles că nu puteam a nu merge şi la Botezător. Şti că numele meu e Ioan, nu doar purtând numele tatălui meu ci mai ales că am fost botezat de ziua Înaintemergătorului Ioan. Acum îţi scriu de la Stavronichita, stând deasupra mării Egee, tulburată şi totuşi ne gălăcioasă. E pornită spre furtună de parcă vrea să certe pe cineva. Dar zi ca Petru: Doamne scapă-mă!
Aci cuvintele: m miluieşte-mă, scapă-mă, mântuieşte-mă sunt cel mai des rostite. Aci timpul se opreşte în loc, soarele e sus până ce voi învinge pe Amalec. Se opreşte timpul pentru a zice până la epuizare, până la golirea de sine: miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi nu sunt egoist zicând rugăciune la singular ci poate se vor folosi şi ceilalţi de liniştirea mea şi de despătimirea mea. Să fie!
...
Au trecut câteva zile de când nu am mai scris nimic. Acum îţi scriu din Dionisiu. E superbă. Biserica mare e o bijuterie re ctitorită de un român: Petru Rareş, evlavios domnitor al Moldovlahiei şi ctitor al acestei Sfinte Mânăstiri. Aşa scrie deasupra tabloului votiv din carbolici. Dar până a ajunge aici am trecut pe la Pavel şi bineînţeles pe al gazda noastră, Laku, pe la părintele Isidor. După ce am plecat de la Stavronikita, în drum spre Vatopedu am intrat la Pantocrator. Iar eu când zic Pantocrator mă gândesc la Gherontisa. Ea e stareţa noastră. Abia am aşteptat momentul să mă închin din nou ei. Am regăsit-o în toată splendoarea ei. Nici nu m-a interesat că era Liturghie. Am căzut la picioarele ei.
 De vrei, pune şi tu toate la picioarele ei şi ele Fiului ei. Dacă nu ai nimic să-i dăruieşti, adu măcar păcatele tale şi pune-le la picioarele Domnului.
Cred că asta şi vrea. E slab comerciant. Domnul iese, in termeni de bişniţă umană, întotdeauna în pierdere. El primeşte păcatele noastre şi dă har.
Mai multe nici nu vreau să îţi scriu acum.
Ps. Te rog ceva: roagă-te şi pentru mine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu