miercuri, 2 februarie 2011

Despre nădejdea deşartă şi fuga de mândrie

de Toma de Kempis



1 Cine nădejduieşte în oameni şi în lucruri, nădăjduieşte în deşert. Nu-ţi fie ruşine a sluji altora pentru dragostea lui Iisus Hristos şi a trece de sărac în lumea aceasta. Nu te bizui pe puterile tale; ci în Dumnezeu pune nădejdea ta. Fă ceea ce atârnă de tine şi Dumnezeu va spijini a ta bunăvoinţă. Nu te încrede în ştiinţa ta sau în isteţimea oricărui muritor; ci nădăjduieşte spre darul lui Dumnezeu, care înalţă pe cei smeriţi şi răstoarnă pe cei mândri.

2 Nu te lăuda întru bogăţii, dacă le ai, nici în prieteni că sunt puternici; ci în Dumnezeu, care dă toată averea şi doreşte a Se da încă şi pe Sine pe deasupra. Nu te mândri întru mărimea sau frumuseţea trupului tău, căci iată o mică boală îl poate strica şi sluţi. Nu te îngâmfa că ai duh sau vreo îndemânare, ca să nu te faci neplăcut lui Dumnezeu, al Căruia este tot ce ai tu bun de la natură.

3 Nu te socoti pe tine mai bun decât alţii, ca nu cumva, înaintea lui Dumnezeu, care vede ce este în om, să fii mai rău decât alţii. Nu te trufi pentru faptele tale cele bune, căci judecăţile lui Dumnezeu sunt deosebite de ale oamenilor. Lui adeseori nu-I place ceea ce le place oamenilor. Iar dacă cu adevărat ai ceva mai bun în tine, socoteşte că alţii au şi mai bună: ca să rămâi întru smerenie. Socotindu-te pe tine mai prejos decât alţii nu pierzi nimic, pierzi însă foarte mult, crezându-te pe tine mai presus măcar decât unul. Unde este smerenie, acolo este şi pace; iar în inima mândrului, mânie şi zavistie.

Meditaţie:
Privind sălbăticiunea omului, nestatornicia vieţii sale, suferinţele de care este înconjurat din toate părţile, întunecimile minţii sale, nesiguranţa voinţei «pornită spre rău din tinereţile sale» (Geneză, 8,20), este de mirare ca într-o creatură atât de nenorocită să se poată ridica o mândrie atât de mare. Şi cu toate acestea, mândria este urzeala chiar a naturii noastre degradate. După părerea unui părinte al Bisericii, «mândria ne desparte de înţelepciune; trebuie să voim a fi noi înşine binele nostru, după cum Dumnezeu este El Însuşi binele Său»: atâta nebunie e în crimă! Omul atunci se uită la sine şi se admiră în ceea ce se deosebeşte de ceilalţi şi îşi măreşte în faţa propriilor săi ochi însuşirile corpului, ale sufletului, ale naşterei, ale averii, ale însuşi Harului, abuzând astfel, totodată, de darurile Creatorului, şi ale Răscumpărătorului. O, cât de grozavă este această neorânduială şi cât trebuie să ne înfricoşăm când descoperim în noi un simţământ de zadarnică plăcere, sau când ni se întâmplă a ne preferi unuia dintre fraţii nostri! Să ne amintim adeseori de fariseul din Evanghelie, de falsa sa pietate, de dispreţul său pentru vameşul, «care s-a dus mai îndreptat la casa sa», pentru smerita mărturisire a nenorocirii sale şi să zicem din adâncul inimii cu acesta: „Dumnezeule, milostiv fii, mie, păcătosul”(Luca 18,13).
(Urmarea lui Hristos, Editura şi Tipografia „I.P. Arta Grafică”, Bucureşti 1991, pp 20-22)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu