de pr. Vasile Gafton
Ne-am frânt atunci când nu ne-am îndoit,
Chiar dacă ne-au scuipat, bătut și umilit
O dată și, de două ori și-a zecea oară,
Din zori de zi și până-n fapt de seară.
Ne-am câștigat apoi cu sânge libertatea,
Crezând atunci că săvârșim dreptatea
Dar, în afara faptului că astăzi, unii sunt eroi,
Mai știe cineva ce suntem noi?
Ce doruri ne mai zac acunse-adânc în soartă
Când viețuim cerșind din poartă-n poartă;
Sau va mai crește-n noi speranța de mai bine?
Vom mai avea față de morți, cumva rușine.
Păstra-vom oare vreo fărâmă de ”trecut”,
În cel mai negru ”dincolo” din câte s-au văzut;
Mai fi-va, oare, vreme sfântă pentru rugă,
În viața noastră scurtă ca o fugă?
Sau... poate nu mai are rost și nu contează
Să ne mai ținem în vreun fel gândirea trează;
Să mai vorbim despre iubire și credință,
Să apelăm din când în când la conștiință.
Căci, nu mai poți vedea lumina de-ntuneric
Și-n jur dansează haosul himeric.
Cuvântul în gâtlej îți zace searbăd, mut
Iar, chipul viitorului e astăzi unul slut.
Hai, luați-vă adio de la lume!
E expirată, nu mai are lucruri bune.
Răstălmăciți lumina, faceți întuneric!
În veacul ăsta crud și luciferic.
Dați cu piciorul și vă bateți joc de toate,
Democrația-i moartă de prea multă libertate.
Ni se permite absolut orice,
La ce bun să mai întrebăm... de ce?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu